Cultură și civilizație în România interbelică (1930-1940)

Descriere

Opera de față iluminează un loc umbrit al istoriei noastre și o face cu multă știință și conștiință, datorate unui istoric de mare forță, consacrat demult în peisajul istoriografic românesc, Narcis Dorin Ion. Lucrarea este o celebrare a puterii de creație a poporului român. – Acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române Preocupat de răstimpul monarhic al istoriei noastre, atent să afle și să folosească în mod exhaustiv toată documentația, Narcis Dorin Ion și-a exersat condeiul, publicând peste 40 de volume, cunoaște ca nimeni altul patrimoniul regal și a dovedit-o prin studiile sistematice consacrate acestuia. – Acad. Georgeta Filitti Cultură și civilizație în România interbelică (1930‑1940) – un titlu care sperăm să fie cuprinzător pentru uluitorul fenomen cultural și civilizațional petrecut în deceniul al patrulea al veacului trecut în România Mare, pe al cărei tron se afla regele Carol al II‑lea. Oricât de detestat ar fi fost, în epocă și în posteritate, și oricâte păcate ar fi avut, în viața privată sau publică, un lucru nu îi poate fi contestat monarhului: irepresibila sa vocație culturală și necontenitul mecenat pe care l‑a practicat, încă din tinerețe, în acest atât de sensibil domeniu al vieții noastre spirituale. Dintre toți regii și conducătorii României celui de‑al XX‑lea veac, cel de‑al II‑lea Carol a fost, fără putință de tăgadă, șeful de stat cel mai atent și cel mai implicat în viața culturală a țării, deceniul domniei sale neavând egal din acest punct de vedere. În numai zece ani (1930‑1940), cultura și urbanismul au făcut remarcabile progrese în București și în țară, iar mărturiile acestei perioade de avânt s‑au păstrat până în zilele noastre. Și nu sunt deloc puține aceste creații, de la edificii publice reprezentative – opere ale unor talentați și moderni arhitecți, cu care regele a colaborat îndeaproape –, arhitecturi rezidențiale oficiale și private, parcuri și amenajări peisagistice urbane, bulevarde moderne sau monumentale catedrale ortodoxe de inspirație neobizantină, răsfirate pe teritoriul României Mari, până la muzee, săli de expoziții sau de conferințe, mii de cămine culturale sătești și urbane și sfârșind cu milioanele de volume tipărite sub egida Fundațiilor Culturale Regale patronate de cel care a dorit – și credem că a și reușit! – să fie un Brâncoveanu al culturii române , după cum singur a declarat la începutul domniei sale. Din acest punct de vedere, domnia celui supranumit, încă din epocă, Voievodul Culturii a fost o perioadă fastă a istoriei noastre și implicarea sa directă în actul cultural a dat un puternic imbold creației românești interbelice. Carol al II‑lea a fost interesat în mod sincer de fenomenul cultural, deși nu urmase cursuri universitare. Moștenirea genetică (de la bibliofilul rafinat care a fost regele Ferdinand I și de la atât de talentata sa mamă, regina‑artistă Maria), pregătirea din adolescență cu reputați profesori (între ei, Nicolae Iorga), audierea unor cursuri la universități din țară și din străinătate (la Sorbona, de pildă), pasiunea și interesul direct pentru domenii dintre cele mai variate (remarcate de contemporani), lecturile sale atotcuprinzătoare (la Arhivele Naționale ale României se păstrează, pe lângă caietele sale din adolescență, și microfilmul unui jurnal de lectură din anii maturității, al cărui original a fost depus, împreună cu manuscrisul Însemnărilor sale zilnice, la Academia Portugheză din Lisabona), curiozitatea sa intelectuală și propensiunea pentru domenii noi ale culturii (pentru muzee, de pildă, pe care alți conducători le‑au găsit total neinteresante, în cazul în care au știut de existența lor!) – toate acestea fac din Carol al II‑lea un personaj cu totul special al istoriei noastre. Având vocație de mecena, ultimul suveran al României Mari a înființat fundații culturale și instituții noi, a zidit palate și castele, a participat la sute de inaugurări de expoziții, de biblioteci, de institute de cercetare, de cămine culturale, de școli ori de monumente de for public, a vorbit cu substanță, de atâtea ori, în Aula Academiei Române (unde a salutat primirea unor noi membri ai savantei companii – George Enescu sau Lucian Blaga, de pildă –, lucru făcut doar de Carol I, în cazul lui Grigore Antipa), a deschis anul universitar la marile universități ale țării, a participat la întronizarea înalților ierarhi ai Bisericii noastre și la târnosirea unor noi catedrale ortodoxe – și toate acestea nu le‑a făcut dintr‑o obligație protocolară, ci dintr‑un interes lăuntric, care‑i luminează ființa plină de contradicții. Cartea de față cuprinde – într‑o formă revizuită – o parte din materia capitolului Regele Ctitor din volumul al cincilea al lucrării mele, Carol al II‑lea al României. Un rege controversat, pe care l‑am publicat la Editura Magic Print din Onești, în anul 2021. Ilustrațiile acestui volum provin, în marea lor majoritate, din colecția autorului, iar celelalte din fototeca Muzeului Național Peleș, a Bibliotecii Academiei