Dispepco, 30 capsule, Bio Vitality

Descriere

DISPEPCO - 30 capsule BioVitality DISPEPCO asociază extracte naturale din plante renumite in medicina ayurvedică pentru proprietătile lor bactericide impotriva Helicobacter Pylori, bacterie responsabilă de cresterea prevalentei bolilor stomacale. Compozitia in ansamblu este indicată in inflamatiile tractului digestiv, avand actiune antibacteriană, antiinflamatoare, antiulceroasă, calmantă si cicatrizantă. Contribuie la: - Imbunătătirea digestiei prin favorizarea echilibrului dintre bacteriile “prietenoase” si cele cu potential patogen; - Protectia mucoasei gastrice si duodenale impotriva actiunii bacteriei Helicobacter Pylori prin cresterea secretiei si vascozitătii mucusului la nivel gastric; - Reducerea excesului de acid stomacal si a inflamatiei; - Ameliorarea durerilor si arsurilor gastrice datorită efectelor calmante si cicatrizante; - Ameliorarea simptomelor specifice virusului Herpes simplex prin limitarea capacitătii de dezvoltare a acestuia; - Protectia mucoasei gastrice fată de actiunea corozivă a produselor acidifiante de natură alimentară sau medicamentoasă; - Eliminarea mirosului neplăcut al gurii prin combaterea bacteriilor din cavitatea bucală. Ingrediente: Extracte de Glycyrrhiza glabra, Asparagus racemosus, Withania somnifera, Carum carvi, Foeniculum vulgare, Pulbere de Borassus flabellifer, Pulbere de Glycyrrhiza glabra. Mod de administrare: Incepand cu varsta de 6 ani, cate 2 pană la 4 capsule pe zi, inainte de masă sau la sfatul consultantului de specialitate. Contraindicatii: Alergie la oricare dintre ingrediente. Rolul componentelor: Plantă erbacee perenă din familia Liliaceae (după alte surse Asparagaceae), originară din Orient, in pămant cu un rizom şi multe rădăcini fasciculare, din care iau naştere mulţi muguri cărnoşi acoperiţi cu solzi; lăsaţi să crească, mugurii ajung in lungime pană la 1 m şi se ramifică foarte mult; frunzele sunt aciculare şi moi, de fapt nişte cladode – tulpini modificate, dezvoltate la axila frunzelor solzoase, in mănunchiuri de cate 4-15; florile sunt mici ca nişte clopoţei, galben-verzui, iar fructele nişte bace roşii; infloreşte in iunie-iulie. In scop culinar se recoltează mugurii cărnoşi şi suculenţi, dar in scopuri medicinale se folosesc şi rădăcinile. Se consideră că denumirea generică derivă din grecescul aspharagos sau asparagos, iar unii consideră că insuşi termenul grecesc işi are originea din surse străine, precum ar fi cuvantul persan asparag, insemnand lăstar, sau mlădiţă. Cultivat in lumea largă ca şi zarzavat de preţ, arareori se mai intalneşte sălbatic, doar prin livezi, pe maluri, in margini de păduri. Cultivarea sparanghelului a inceput acum mai bine de 2000 de ani in regiunea din Estul Mediteranei. Grecii antici şi romanii il preţuiau pentru aroma sa delicată şi unică, consistenţa suculentă şi pentru calităţile sale medicinale, in deosebi pentru proprietăţile diuretice. Il consumau proaspăt in sezon şi uscat iarna. S-a descoperit o reţetă pentru gătit sparanghelul intr-o veche carte de reţete a lui Apicius din secolul III D.H., Cartea a III-a. Era cultivat şi de către egiptenii antici – a fost găsit pictat intr-o friză egipteană datand din mileniul 3 I.H. Medicul secolului II, Galen, a descris sparanghelul ca şi "vindecător şi curăţător”. Planta şi-a pierdut popularitatea in Evul Mediu, dar şi-a recăpătat-o prin secolul XVII. Regele Franţei Ludovic al XIV-lea avea sere special construite pentru cultivarea acesteia. In prezent este pe larg folosită in arta culinară, sub diverse forme. Cărţile de fitoterapie susţin proprietăţile sale medicinale, printre care efectul diuretic, efectul de neutralizare a sărurilor de amoniu, de protejare a capilarelor de rupturi; se menţionează de asemenea proprietăţile laxative ale fibrelor din compoziţia sa. Găsim intrebuinţări medicale şi in medicina romanească de la mijlocul secolului trecut, acestea avand in vedere proprietăţile sale diuretice şi depurative, astfel fiind recomandat sub formă de salată şi zarzavat la persoanele suferind de gută şi aterioscleroză, de rinichi şi inflamaţii ale canalului uro-genital şi ale vezicii urinare; era considerat incă tonifiant general iar prin gustul său mai mult sau mai puţin amar stimulent al apetitului şi al digestiei. Se mai menţiona că sparanghelul conţine multă vitamina B1 şi o apreciabilă cantitate de vitamina C, făcandu-se astfel indicat in toate avitaminozele respective. Sparanghelul este sărac in calorii şi foarte sărac in sodiu. Este o bună sursă de vitamina B6, calciu, magneziu, şi zinc, şi o foarte bună sursă de fibre, proteine, de vitaminele A, C, E, K, tiamină riboflavină, de rutină, niacină, acid folic, fier, fosfor, potasiu, cupru, magneziu şi seleniu, precum şi de crom. Aminoacidul asparagină işi are denumirea de la sparanghel, care este foarte bogat in acest compus. Unii constituenţi din sparanghel sunt metabolizaţi şi excretaţi in urină, dand acesteia un miros dezagreabil, lucru cunoscut incă demult, specificat fiind in cărţi vechi din anii 1700