Luchian. Ochii, sufletul, mana - Veronica D. Niculescu

Descriere

…abia dupa-amiaza, in intilnirile cu Cecilia, in salon, in atelier sau, curind, pe cimpul verde de la marginea oraselului, unde el desena, iar ea statea si-l privea, urmarindu-i miinile si ascultindu-i sfaturile, despre culori care se vad si care nu se vad, despre nuante care exista si nuante care ar putea exista, despre umbre care cresc si descresc, despre sufletul unei linii, despre poezia unei curbe, despre taria vibranta a aerului si scurta viata a soarelui dintr-o scinteiere fugara, abia atunci el ii strecura deodata in mina mica plicul cu colturi inmuiate de asteptare… - Fragment Asa s-au nascut si garoafele astea, acum. Cite ceasuri trecusera? Ceasuri sa fi fost, sau zile? Zile, dar cite? Inca era lumina afara, lumina aceea de toamna, si-n incapere aerul era incins, incarcat. Cineva a crapat usa. S-au auzit niste pasi, ceva soapte, apoi iarasi tacere. Motanul de Angora nu era de vazut nicaieri, probabil dormea visind tramvaie si vrabii, incolacit pe vreun colt de divan, intre perne grase, departe de oameni. Prabusit in fotoliu, scaldat in sudoare, cu vene albastrui zbatindu-i-se pe frunte si git, cu mina dreapta atirnindu-i deoparte, ca o ramura frinta pe linga trunchi, cu pensula legata de degete atingind podeaua cu virful sau umed si alb, miraculos inflorit la capatul toamnei, Luchian nu mai avea forta decit sa priveasca. - Fragment Se auzea o muzica, si lina, si vesela, ca din alta lume venita. Padurea de mesteceni dansa din nou, cu tot cu izvoare, cu pasari si ierburi. Un cerb aparut dintre trunchiuri s-a apropiat cu sfiala de el si i-a atins palma cu botul cel umed. Dar cind el a vrut sa-l dezmierde, animalul a tresarit si-a fugit, ridicind in urma lui rotocoale de argint. Cind muzica a tacut, padurea de mesteceni s-a despartit in doua, scotind la iveala o carare de liniste. - Fragment