Tinutul tatalui - Cezar Gheorghe

Descriere

Confruntarea cu amintirea unui tată pierdut, atins de boala numită Solaris, declanșează în viața lui V. o criză care îi aruncă în aer relația de cuplu și îi creează senzația că propria istorie, propria trecere prin lume, este atinsă de irealitate. Odată cu moartea unei persoane iubite, identitatea se fracturează. Coerența narativă a sinelui, povestea pe care o spunem despre noi înșine, este întreruptă și în locul ei se instaurează absența, pe care o sculptăm neîncetat pentru ca vidul personal să devină suportabil. În Ținutul tatălui, relațiile dintre părinți și copii trec dincolo de experiența cotidianului. Istoria personală se îmbină cu marea Istorie pentru a răspunde la întrebările: „Câtă claritate, câtă opacitate există în relația cu cei pe care îi iubim? Cât de complicată poate fi relația cu cei care ne formează?” și „Cum putem supraviețui pierderii acestora?” Abandonând liniaritatea și relațiile clasice dintre timp și spațiu, Ținutul tatălui impune o scriitură în care prezentul se contrazice și se dedublează, intersectându-se cu regiuni ale trecutului. La fel ca în filmul Anul trecut la Marienbad, și aici experimentul formal deschide narațiunea către un spațiu și un timp al interiorității pure. Scriitura fragmentară din Ținutul tatălui trimite cititorul în „țara aducerii-aminte”, povestirea devine calea de acces pentru explorarea unei memorii-lume, în care sentimentele sunt straturi de trecut, vârste ale corpului și vârste ale lumii. Destine (individuale și de cuplu) construite pe tehnica vieților paralele, plasate stratificat în epoci istorice diferite: comunismul median și târziu, respectiv primele două decenii de postcomunism - asta e materia, umană & istorică, din care se construiește admirabilul roman al lui Cezar Gheorghe. Pendulând ca un hipnotizator vocile și timpurile istorice, alternând în staccato nu doar istoriile mari & mici, nu doar persoanele umane, ci chiar și persoanele gramaticale (cam ca în Conversația la Catedrala a lui Vargas Llosa sau ca în noul roman francez, pe care unul dintre personaje îl și discută en connaisseur), polifonia din romanul lui Gheorghe nu seamănă (nici structural, nici prin vocile care o compun) cu nimic din proza română de azi. Ceea ce e, bineînțeles, o primă calitate. O a doua e că reușește să fie adevărată pe fiecare pagină, indiferent ce personaje documentează. Fie că e vorba despre intelectuali sofisticați, iubitori de Godard ori Pudovkin (care ar vrea ca tot ce trăim „să fie convertit în lumină”), sau despre țărani evadați prin școlarizare din satul natal pentru a se aliena (inclusiv mental) în metropolă, sau despre fete a căror gelozie pe relația fizică a tatălui cu mama le malformează relațiile adulte, Gheorghe „privește până în măruntaiele ființelor despre care scrie” (cuvintele unuia dintre naratori - și i se aplică fără rest autorului însuși). E calitatea esențială a oricărui prozator adevărat. Cezar Gheorghe o are; și tocmai de aceea personajele lui au într-adevăr viscere & creiere & carne & suflet. Încât poți spune despre ele, cum memorabil spune alt narator, că „oamenii acelui timp au trăit și lumina lor strălucește la fel ca lumina noastră”. - Radu Vancu Era un sentiment de irealitate, pe care o putea simți ca o înstrăinare de propria lui persoană, momente în care propria istorie părea să se îndepărteze până când nu-i mai putea distinge contururile. Desprinderea de realitate se putea petrece oricând, dar nu însemna niciodată o dispariție a conștiinței de sine. Dimpotrivă, simțea starea de irealitate ca o conștiință sporită de sine și a lucrurilor care-l înconjurau. Fiecare linie, fiecare volum se trezea la viață și începea să palpite și să iradieze. Și atunci bogăția realității i se arăta în toată forța ei. Era o senzualitate nouă, mult mai puternică decât ce trăise cu Estike și în anii de liceu. Era atâta frumusețe în jurul său încât avea senzația că o să explodeze, că o să i se spulbere toate organele în mii de particule. - Cezar Gheorghe