Cuviosul Antonie, ctitorul Lavrei Pesterilor

In anii de domnie pe pamant rusesc a marelui si evlaviosului domnitor Vladimir¹, a binevoit Dumnezeu sa ne daruiasca un luminator al Bisericii Sale si un dascal al monahilor, anume pe cuviosul si de Dumnezeu purtatorul parintele nostru Antonie.

1 Vladimir 1 cel Mare (aprox. 956-1015), sfant, intocmai cu apostolii, <<Constantin ce mare al Rusiei>>, a fost domnitor de Novgorod (970) si de Kiev (980-1015). Era fiul lui Sviatoslav si nepot al Sfintei celei intocmai cu apostolii Olga. A unit sub conducerea sa cea mai mare parte a teritoriilor rusesti. A fost creatorul slavitei Rusii a Kievului si constituie figura istorica centrala, laudata de legendele si doinele populare. In anul 988 s-a botezat la crestinism, alegand Ortodoxia si a cerut intregului sau popor sa se boteze. El a pus astfel bazele Rusiei Pravolavice, Ortodoxe, fiind trecut in randul sfintilor si al marilor protectori ai pamantului rus. In anul 989 s-a casatorit cu printesa Ana, sora imparatului bizantin Vasile al II-lea (976-1025), intarind astfel legaturile duhovnicesti culturale si politice dintre cele doua imperii. Este praznuit la 15 Iunie.

Cuviosul Antonie, dupa numele sau lumesc Antipa, s-a nascut in comuna Liubet, patruzeci de versete² departare de Cernigov, in anul 983.

A fost crescut de catre evlaviosii sai parinti in frica de Dumnezeu si de aceea, inca de la o varsta frageda, a simtit in sine o puternica atractie catre viata monahala³. Dumnezeu l-a luminat sa-si duca la indeplinire aceasta dorinta, mergand in pamantul binecuvantat al Greciei.

2 Unitate de masura ruseasca, o verseta echivaleaza cu 1067 metri.

3 Exista inca de atunci monahism in Rusia. Deja de la 1037 domnitorul Iaroslav intemeiase manastirile Sfantului Gheorghe si Sfintei Irina. Cu toate acestea nu se poate stabili acest moment cronologic, ca fiind inceputul monahismului rusesc. Si aceasta deoarece pe vremea respectiva domnitorii infiintau manastiri pe cheltuiala lor, aduceau in acestea - de multe ori cu forta - monahi pe care-i recrutau chiar din armata lor, si pe care adeseori ii puneau sa se ocupe mai mult de razboaie decat de rugaciune. In aceste manastiri acesti domnitori isi gaseau refugiul la vremuri de restriste, fiind protejati de catre soldatii - monahi. Altii construiau manastiri numai de dragul de a ajunge stareti. Din aceste motive nici una dintre aceste manastiri si nici toate la un loc nu pot fi considerate ca fiind inceputul monahismului rus. Toti scriitori bisericesti sunt de acord asupra faptului ca inceputul monahismului rus trebuie considerat din 1051, anul in care a sosit la Kiev cuviosul Antonie, aducand cu sine din Athos modelul ascetic aghiorit.

Fara intarziere, a plecat din patria sa si a venit mai intai la Constantinopol. De acolo a plecat mai departe spre Sfantul Munte Athos. A trecut pe la mai multe manastiri si a intanlit multi monahi, urmatori ai vietii celei ingeresti. Atunci s-a aprins in inima sa si mai mult de dragostea pentru Hristos. A ajuns la manastirea Esfigmenul si l-a implorat pe staretul acesteia sa-l tunda in monahism. Staretul Teoctis, un mare traitor, ce se invrednicise de darul vederii inainte, a putut deosebi calitatile sufletesti ale tanarului din fata sa si a prevazut in acelasi timp viitorul plin de sfintenie al vietii sale. A acceptat deci rugamintea sa si l-a tuns in monahism, dupa ce mai intai l-a invatat toate cele necesare inceputului acestei noi vieti ingeresti.

Din acel moment sfantul s-a straduit din rasputeri sa faca cele placute lui Dumnezeu. S-a smerit pe sine prin eforturi ascetice, in ascultare desavarsita si in rabdare, devenind foarte curand un moedel demn de urmat pentru toti fratii sai monahi.

Dupa ce a trecut destul de multa vreme, si iata i s-a dat staretului sau, in chip minunat, porunca dumnezeiasca de a-l trimite pe monahul Antonie din nou in Rusia. L-a chemat deci si i-a spus:

- Antonie, du-te in Rusia, si sa devii acolo exemplu si stalp duhovnicesc al poporului. Binecuvantarea Sfantului Mute sa fie totdeauna cu tine !

Cuviosul Antonie a acceptat porunca primit de la staretul sau ca si cum ar fi venit din chiar gura lui Dumnezeu. A plecat deci spre Rusia si a ajuns in orasul Kiev cam pe la anul 1013. Cautand un loc in care sa se asezse sa locuiasca, a vizitat manastirile ce se aflau prin imprejurimi fara sa ramana insa la nici unu dintre ele. Asa a dorit Dumnezeu. A cautat apoi prin muntii din apropiere, prin locuri izolate si nelocuite si a gasit in cele din urma o pestera sapata mai demult de varanghii⁴. S-a rugat lui Dumnezeu sa-l lumineze si s-a asezat in aceasta, ducand o viata aspra, in cumpatare si asceza.

Dupa moartea evlaviosului domnitor Vladimir, in 1015, pe tronul Kievului s-a urcat primul sau fiu, necredinciosul Sviatopolk. Acesta, pentru a pastra doar pentru sine puterea tronului si mostenirea tatalui sau, si-a ucis cu sange rece fratii mai mici, Boris si Gleb ce au fost mai apoi cinstiti ca martiri. Mai mult, a inceput o sangeroasa prigoana impotriva Bisericii si a barbatilor ei sfinti.

Din cauza acestei prigoane Sfantul Antonie a fost nevoit sa plece din nou catre Sfantul Munte si sa se intoarca la sfantul sau prieten duhovnicesc, Teoctist. Acum insa nu va ramane pentru mult timp in obstea manastirii Esfigmenul. Invata deja cu dulceata duhovniceasa a sfintei isihii (linistea din pustie), a cerut binecuvantarea staretului sau si s-a retras catre varful numit al Samariei, ce se afla la mica departe, mai sus de manastire. Acolo unde s-a nevoit exista astazi o biserica, ridicata in cinstea sa.

Intre timp, in 1019, binecredinciosul domnitor Iaroslav cel Intelept⁵ l-a invis in razboi pe Sviatopolk, a cucerit Kievul si s-a urcat triumfator pe tronul de domnie

4 Varaghii sau Variaghii era un trib de origine scandinava, care pe la 862 d. Hr. sub conducerea lui Ruric au venit in Rusia si s-au asezat in Regiunea Novgorodului. Aici au infiintat un mic sat condus de dinastia Rurikizilor.

Sviatopolk a reusit sa fuga dar a murit in acelasi an, pribegind prin stepele Boemiei.

In anii de domnie a inteleptului Iaroslav stralucea prin evlavia sa, prin viata sa ascetica si prin buna cunoastere a Sfintei Scripturi un oarecare preot Ilarion. Nu stim foarte multe depsre viata lui, ci doar ca pe la anul 1040 era preot slujitor in satul Biristovo. De acolo a venit pe malul raului Nipru, pe colina unde mai tarziu avea sa se intemeieze manastirea Pesterilor. Acest loc era pe vremea aceea acoperit de o padure foarte deasa.

Aici preotul Ilarion si-a sapat o mica pestera in stanca, cam de patru metri adancime si a inceput sa duca o aspra viata ascetica sustinuta prin post, cantari din psaltire si rugaciunea mintii.

In aceasi perioada Dumnezeu l-a luminat din nou pe staretul Teoctist, spre a-l trimite a doua oara pe cuviosul Antonie in Rusia. L-a chemat deci si i-a spus:

- Antonie, este iarasi voia lui Dumnezeu sa te duci din nou in tara ta. Binecuvantarea Sfantului Munte sa fie cu tine! Ai binecuvantarea mea sa pleci. Mergi in pace! Si afla ca multi se vor invrednici sa primineasca din mainile tale sfanta tundere in monahism.

5 Fiu al Sfantului Vladimir, s-a dovedit a fi un domnitor capabil si puternic (1019-1054). A intarit si consacrat definitiv crestinismul in Rusia. La Kiev a construit celebra catedrala mitropolitana a Sfintei Sofia. In anii sai de domnie, statul Kievului a ajuns la cea mai inalta perioada de inflorire.

Primind astfel binecuvantarea duhovnicului sau, cuviosul Antonie a pornit din nou de la Sfantul Munte si a ajuns la Kiev.

Dumnezeu i-a condus pasii catre colina unde se nevoise preotul Ilarion. Pestera era insa acum pustie si nelocuita, deoarece preotul Ilarion fusese invrednicit de Dumnezeu sa ajunga in 1051 mitropolit de Kiev.

Cuviosul Antonie a simtit in sine o mare pace sufleteasca in clipa in care s-a gasit in acel loc. Ii aduceau aminte de iubitul sau Sfant Munte, asa cum era acel loc abrupt si pustiu, strajuit de rau si de padurea cea deasa si greu accesibila.

A ingenunchiat si s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu zicand:

- Doamne, fa sa fie acoperit acest loc cu binecuvantarea Sfantului Munte si a bunului meu duhovnic. Intareste-ma cu harul Tau, pentru a putea ramane si a ma nevoi aici.

A ramas deci de atunci Sfantul Antonie in acea pestera. A inceput o aspra viata ascetica, avand ca permanenta lucrare rugaciunea inimii. Hrana sa era doar un pic de paine uscata si apa, pe care le lua o data la doua, trei zile. Cateodata, confundat in contemplatie, nu manca nimic cate o saptamana intreaga.

Oamenii de prin inprejurimi, care au aflat cu timpul despre viata sa sfanta, veneau din cand in cand spre a-i cere binecuvantarea si-i aduceau cele necesare traiului sau atata de modest. Unii dintre acestia au dorit chiar sa-i devina ucenici, sa ramana in preajma sa si sa se nevoiasca indrumati de experienta sa duhovniceasca. Printre ei s-a aflat si fericitul preot Nikon, impreuna cu cuviosul Teodosie.

In 1054 binecredinciosul domnitor Iaroslav a murit si pe tronul Kievului s-a urcat fiul sau cel mai mare Iziaslav.

Pe vremea aceea faima duhovniceasca a cuviosului Antonie se raspandise pe intregul pa intregul pamant rus, ca oarecand faima celui al carui nume il purta, a Sfantului Antonie cel Mare, in pamanul Egiptului. Ea a ajuns curand si la urechea domnitorului Iziaslav, care s-a minunat de viata sfanta a monahului Antonie al Pesterii, caci sub acest nume era cunoscut. Atunci domnitorul a hotarat sa mearga insotit de suita sa de la curte spre a cere binecuvantarea sfantului. Acesta era, pe vremea aceea, un semn de mare cinstire acordat cuviosului.

De atunci faima sa s-a raspandit tot mai multi si din ce in ce mai multi tineri veneau la dansul spre a-i deveni ucenici, spre a-i conduce spre viata cea ingereasca.

Cam prin anul 1060 au venit la cuviosul Antonie fericitul Varlaam, fiul boierului Ioan si iubitorul de Dumnezeu Efrem, unul dintre cei mai indragitit sfetnici ai domnitorului, dorind sa-si dedice viata lui Hristos. Cuviosul a dat porunca preotului Nikon sa-i tunda in monahism.

Prin ingaduinta lui Dumnezeu insa cuviosul Antonie si intreaga sa obste aveau sa patimeasa multe necazuri din cauza acceptatorii acestor doi tineri in cinul monahal.

Boierul Ioan, impreuna cu mai multi ostasi si supusi ai sai, a venit infuriat la manastirea Pesterilor si i-a pe ucenicii cuviosului Antonie, risipindu-i care incotro. Pe fiul sau l-a scos apoi cu forta din pestera in care intrase, i-a rupt cu furie hainele monahale, l-a imbracat fortat cu hainele boieresti stralucitoare si l-a condus legat catre palatele sale.

Dar si domnitorul Iziaslav s-a suparat pe cuviosul Antonie pentru pierderea sfetnicului Efrem. A dat ordin sa fie arestat preotul Nikon, cel ce facuse tunderile in monahism si i-a amenintat pe toti ca ii va inchide in inchisoare si va da foc manastirii.

Vazand atata dusmanie din partea domnitorului, cuviosul Antonie s-a hotarat sa paraseasca pestera unde statea si sa plece in alt loc mai indeparat. A plecat deci, si ucenicii sai s-au raspandit si ei in diverse regiuni.

Cand insa sotia lui Iziaslav a aflat despre plecarea cuviosului, s-a intristat foarte tare si l-a implorat pe sotul sau sa nu-i mai prigoneasca pe monahi, pentru a nu adece asupra faimiliei lor mania lui Dumnezeu. Aceasta inteleapta femeie i-a adus aminte lui Iziaslav despre evenimentele tragice petrecute nu demult in patria sa de origine, Polonia. Tatal ei, imparatul Bolieslav, prigonise si alungase din imparatia sa pe toti monahii, fiind furios pe cuviosul Moise Ungarul. Dupa aceasta fapta ingrozitoare imparatul a murit brusc de moarte cumplita. In acelasi timp poporul s-a revoltat impotriva tuturor boierilor si a avut loc multa varsare de sange. L-a sfatuit asadar pe sotul Ei Iziaslav sa-si potoleasca mainia si sa inceteze prigoana, spre a nu primi si el aceeasi pedeapsa de la Dumnezeu.

Imparatul s-a infricosat, auzind aceste cuvinte. A trimis de indata mai multi sli catre Sfantul Antonie, rugandu-l sa-l ierte si sa se intoarca impreuna cu toti ucenicii sai la locurile din care au plecat. Solii trimisi l-au cautat pe cuvios vreme de trei zile. Cand in sfarsit l-au gasit, au ingenuncheat in fata sa si l-au rugat sa se intoarca la manastirea sa. Cuviosul i-a ascultat si s-a intors din nou la pestera sa mult indragita. Atunci s-a rugat neincetat lui Dumnezeu sa-i aduca inapoi oile cele risipite ale turmei sale cele sfinte si sa le daruiasca putere, spre a putea sa infrunte mai departe isptele vrajmasului. Iubitorul de oameni Dumnezeu a ascultat rugaciunile sale si a adunat din nou impreuna pe toti ucenicii risipiti de prigoana domnitorului.

Pe langa acesta si inca multi alti barbati, insetati de mantuire, au inceput sa vina la manastirea Pesterilor, rugandu-l pe cuvios sa-i lumineze, sa-i izbaveasca de legaturile pacatului si sa-i conduca pe calea care duce spre Imparatia Cerurilor. Cuviosul i-a primit pe toti cu dragoste, i-a invatat tainele monahismului si dupa perioada de incercare le-a ingaduit intarea in cinul monahal. Astfel a crescut numaul obstii, ajungand la doispreze. De aceea au fost nevoiti sa sape si mai adanc in pestera, sa construiasca inauntru un paraclis si mai multe chilii, care se pot vedea pana astazi.

Odata, cuviosul i-a chemat la sine pe toti ucenicii sai si le-a spus:

- Fratii mei si copii mei, stiti ca Domnul ne-a adunat pe toti impreuna aici, si ne-a salasluit ca un bun inceput al binecuvantarii pentru taramul acesta si pentru poporul nostru. Voi purtati in inimile voastre binecuvantarea Sfantului Munte si a Maicii Domnului, pe care o avem ca aparatoare si mangaietoare. Si asa cum pe mine m-a facut monah duhovnicul meu aghiorit, tot asa si eu, cu binecuvantarea Sfantului Munte, v-am facut pe voi monahi si va las ca pe o mostenire sfanta pe aceste plaiuri. Sa traiti asadar si sa inaintati duhovniceste dupa inaltimea binecuvantarii ce vi s-a dat.

Apoi cuviosul a tacut pentru o vreme.

- Copiii mei, a spus dupa aceea, cred ca a sosit timpul sa ma retrag din staratie. Simt in mine dorinta de a trai din nou in isishie, singur, doar eu si Dumnezeu. Voi lasa in locul meu un alt staret si eu ma voi retrage in pustie. Nu voi pleca insa departe si de aceea nu ne vom desparti, desigur, definitiv. Pe aceste plaiuri voi ramane si cat voi trai voi continua sa va fiu de folos pe cat se va putea, ca duhovnic si ca parinte.

Si intr-adevar, cuviosul l-a numit staret pe fericitul Varlaam, ca unul ce era cel mai experimentat si inaintat in virtute. Apoi s-a inchis in sine intr-una dintre chiliile din pestera evitand orice zgomot sau tulburare. Mai apoi insa a plecat un pic mai departe, pe o alta colina, unde si-a sapat o noua pestera izolata, care se poate observa pana in zilele noastre, un pic mai jos de manastirea Pesterilor. Acolo si-a continuat viata sa ascetica, slavind pe Dumnezeu prin rugaciuni neincetate si straduinte ascetice, cultivand toate virtutile si inaltandu-se din putere in putere. De aceea si Dumnezeu l-a preaslavit impodobindu-l cu bogatele harisme ale Duhului Sfant, in special cu darul vindecarilor si al vederii inainte.

Cuviosul Antonie s-a dovedit a fi un doctor tamaduitor si un mare profet al pamantului rus. El a vindecat o multime de bolnavi prin rugaciunile sale si printr-o planta otravitoare, pe care o binecuvanta si pe care o dadea apoi celor in suferinta sa guste. Inaintea rugaciunii si a binecuvantarii sfantului planta respectiva era vatamatoare pentru oricine ar fi gustat din ea, datorita otravii foarte puternice pe care o continea. Dupa binecuvantarea cuviosului insa, ea daruia viata si vindecare de orice boala celor suferinzi.

Cat despre darul vederii inainte al cuviosului este de ajuns sa amintim faptul ca el a prevazut dureroasa invingere a armatelor ruse din partea polofitilor⁶, ceea ce a insemnat o mare catastrofa pentru majoritatea teritoriilor rusesti. Aceasta s-a intamplat prin ingaduinta lui Dumnezeu din cazua inmultirii pacatelor oamenilor.

Insa si cuviosul Antonie avea sa sufere o noua incercare, spre a straluci inca si mai mult rabdarea si smerenia sa.

Dupa infrangerea suferita de rusi din partea polofitilor, domnitorul Iziaslav s-a retras la Kiev. Acolo se gasea si domnitorul Polotkului Vsieslav, incercat in inchisoare de catre fratii sai Iziaslav, Sviatoslav si Vsevolod.

Locuitorii Kievului au inceput sa insiste catre domnitorul Iziaslav sa ridice din nou la lupta impotriva barbarilor, care se raspandisera si jefuiau intrea tara. Domnitorul insa, infricosat de prima sa infrangere, nu s-a hotarat sa-i infrunte din nou. Atunci locuitorii capitalei s-

6 Popor nomad, idolatru, de origine turca, o ramura a cumanilor inruditi si cu pecenegii. Numele de polofiti l-au primit de la cronicarii rusi. Provin din regiunea de nord a Marii Caspice. De acolo au pornit in secolul X si s-au asezat in Rusia Meridionala, intre Urali si Volga. Mai tarziu polofitii vor fi asimilati de catre tatari, pe parcursul secolului al XIII-lea.

au razvartit impotriva sa, l-au eliberat din inchisoare pe Vsieslav si l-au proclamat domnitor.

Iziaslav a reusit sa fuga atunci in Polonia, tara de origine a sotiei sale, unde timp de sapte luni a strans o armata, s-a aliat cu imparatul Poloniei si s-a pornit spre recucerirea Kievului si a intregii tari. Cand Vsieslav a aflat ce pericol il pandesti, a parasit Kievul si s-a retras la Polotk. In urma sa Iziaslav a intrat truimfator in Kiev in anul 1069.

De atunci insa a inceput si noua incercare prin care avea sa treaca fericitul Antonie. Unul dintre sfatuitorii domnitorului, din rautate, l-a mintit zicandu-i ca monahul Antonie il simpatizase pe Vsieslav si ca de fapt el ar fi fost principalul organizator al revoltei populare, in urma careia acesta isi pierduse tronul. Iziaslav a fost convins de minunile acestui defaimator si a fost cuprins de o furie napraznica impotriva cuviosului.

Pe vremea aceea parintele Antonie locuia lana pestera unui alt monah pe nume Isaac zavoratul, care patimise o mare lupta din partea diavolului, ce-l lasase pe jumatate mort. Cuviosul Antonie il ajuta pe cat ii era cu putinta sa infrunte aceasta grea ispita. Se pare insa ca dusmanul diavol turbase din cauza incercarii lui Antonie de a-l salva pe Isaac si cauta prin orice mijloc sa-l indeparteze de la aceasta fapta. Si se vedea ca pentru o mica perioada a reusit.

Mai inainte de a apuca Iziaslav sa-i faca rau cuviosului Antonie, domnitorul de Cernigov, Sviatoslav, care aflase despre mania fratelui sau, a trimis pe ascuns noapte cativa oameni ca sa-l aduca pe parintele in hotarele tarii sale. Cuviosul a acceptat si si-a ales un loc linistit de langa capitala de domnie, pe muntele Boldin, unde a sapat o noua grota in care s-a asezat sa locuiasca. Pe acel loc se va ridica mai tarziu o mare manastire.

Dar vicleanul diavol nu avea sa se bucure prea mult. Domnitorul Iziaslav a aflat adevarul despre nevinovatia cuviosului fata de acuzatiile aduse de acel sfetnic rautacios, prin marturia mai multor oameni vrednici de incredere. Furia sa s-a potolit incert, incet. S-a convins despre curatia si virtutea monahului pe care-l prigonea. A inteles ca auzatiile erau de defaimari, care veneau din partea celui viclean. Cu pocainta si durere in suflet a trimis un sol la Cernigov, rugandu-l pe cuviosul Antonie sa se intoarca la Kiev aproape de pastoritii sai. Cuviosul, cel bland si smerit cu inima, a raspuns acestei chemari si s-a intors la obstea monahilor sai, care pentru atata timp se simtisera orafani, in lipsa parintelui lor duhovnicesc.

Dupa intoarcerea la Kiev cuviosul s-a dedicat si mai mult vietii ascetice. Intreaga sa viata inauntru pesterii era un neincetat si puternic razboi impotriva <<vicleniilor diavolului, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac<<.

Inainte plecarii sale catre corturile cele ceresti a avut grija, prin rugaciuni si prin minunate vindecari, sa se inalte incet, incet si biserica centrala a manstirii Pesterilor, asa cum vom vedea in continuare.

Dupa ce a binecuvantat locul in care urma sa se ridice sfantul locas, cuviosul Antonie a inceput sa se pregateasca pentru mutarea sa catre vesnica imparatie a cerurilor.

In vreme ce presimtea apropierea sfarsitului, i-a aduna in jurul sau pe toti ucenicii sai, i-a povatuit, i-a mangaiat si le-a promis ca si dupa despartirea sa de trupul cel stricacios, nu va parasi acest loc al luptelor sale duhovnicesti.

- Ma voi gasi intotdeauna pentru voi, copiii mei. Voi urmari straduintele si progresele voastre duhovnicesti in viata monahala. Voi avea grija de toate sufletele care vor alerga spre acest sfant loc, ca sa fie placuti lui DUmnezeu. Sa fac aceasta promisiune, care este cea mai pretioasa mostenire pe care v-as putea-o lasa. Si din ceruri voi mijloci catre Domnului, pentru toti sa aflati mila Sa la infricosatoarea zi a Judecatii.

Astfel, dupa ce implinisera saispreze ani de sedere a sa la aceasta a doua pestera, la venerabila varsta de nouazeci de ai, cuviosul a parasit lumea cea trecatoare si a trecut la cele vesnice, la data de 7 Mai ⁷ a anului 6581 de la facerea lumii si 1073 dupa Hristos, in anii de domnie a domnitorului rus Sviatoslav Iaroslavici si ai imparatului bizantin Mihail al VII-lea Ducas.

Sfintele moaste ale cuviosului Antonie, cel ce a fost primul Staret al Lavrei Pesterilor, au fost ingropate atunci in pestera in care se nevoise, undeva la baza manastirii de astazi. Si asa cum in toata viata sa a locuit departe de ochii oamenilor, tot asa, rugandu-se <<in ascuns<< a cerut de la Domnul sa ramana cinstitul sau trup tainuit fata de ceilalti oameni. Iar DUmnezeu a ascultat rugaciunea sa, astfel incat pestera in care a fost ingropat cuviosul a ramas necunoscuta pana in zilele noastre.

Si toti care au incercat, odata cu trecerea timpului, sa caute si sa descopere sfintele sale moaste, au fost

7 Dupa alte izvoare la 10 Iulie, cand are loc de fapt si praznuirea sa.

pedepsiti pentru curiositatea lor. Adeseori, limbi de foc iseau in calea lor si le ardeau madularele trupului. Iar daca, pocaiti, isi cereau iertare de la Sfant pentru indraznea lor, erau cu mila vindecati de suferintele lor.

Desi ascunse ochilor omenesti, sfintele moaste ale cuviosului Antonie nu inceteaza a fi un izvor de sfintenie, ajutor si putere pentru cei ce i se roaga cu credinta. Multe minuni si vindecari au avut loc la Lavra Pesterilor catre cei ce cu evlavie au cerut ajutorul cuviosului.