Cuviosul Teodosie, staret al Lavrei Pesterilor

Viata

In orasul Vasiliev (astazi Vasilikov), aproape de Kiev, traiau evlaviosii parinti ai cuviosului Teodosie. La opt zile dupa nasterea sa, petrecuta in anul 1029, parintii sai l-au dus la preot, pe care l-au intrebat ce nume s-ar cuveni sa puna pruncului. Acela, indata ce l-a primit in bratele sale, a prevazut cu ochii sufletului ca acest copil va fi dedicat inca din pruncie lui Dumnezeu si de aceea l-a numit Teodosie. Apoi, dupa patruzeci de zile, l-au botezat cu acest nume. Copilul a crezut prin grija parintilor sai, fiind umbrit de harul lui Dumnezeu.

Nu a trecut mult timp si parintii sai au fost nevoiti, din porunca domnitorului, sa se mute departe, intr-un al oras, numit Kursk. Acesta era randuit Proniei Divine, spre a straluci si acolo viata plina de virtute a micului Teodosie

In acest ora a crescut si in acelasi timp a inaintat duhovinceste, dobandind treptat intelepciune si iubire fata de Dumnezeu. Studia cu luare aminte cuvantul dumnezeiesc, devenind in scurt timp un bun cunoscator al intregii Sfintei Scripturi. Toti ramaneau uimiti de intelepciunea lui, de puterea de patrundere a tainelor divine si de repeziciunea cu care putea inva

In fiecare zi se ducea in biserica Domnului si urmarea cu toata atentia sfintele slujbe.

Evita cercurile de prieteni de aceasi varsta cu el si nu-i placea sa participe la jocurile lor. De asemenea nu-si dorea deloc sa poarte haine luxoase, ci cauta sa se imbrace cat mai simplu si decent.

La varsta de treispreze ani a ramas orfan de tata. De atunci tanarul a devenit din ce in ce mai ascet. Mergea impreuna cu servitorii casei lor si participa cu smerenie la toate muncile campului. Mama lui il certa adeseori din cauza acestui comportament. Mama lui il certa adeseori din cauza acestui comportament. Ii cerea sa se imbrace in haine bogate si sa se intovaraseasca cu cei de acelasi rang cu el.

- Tu, ii spunea, asa cum te comporti te jignesti pe tine insuti si originea ta nobila.

Teodosie insa nu numai ca nu o asculta, ci isi dorea din ce in ce mai mult sa devina asemenea celor simpli si saraci. Acesta insa o infuria foarte tare pe mama sa, care de multe or il batea fara mila.

Intre timp fericitul tanar medita la modul in care si-ar putea afla salbarea din aceasta situatie. Astfel, cand intr-una din zilele a auzit despre Tara Sfanta, acolo unde Domnul savarsise lucrarea Sa mantuitoare, a inceput sa-si doreasca foarte mult sa ajunga si el pana acolo, spre a se incina. Si, in timp ce se ruga fierbinte pentru indeplinirea acestei dorinte, iata ca la Kursk au sosit de la Locurile Sfinte mai multi Inchinatori. Vazandu-i Teodosie a alergat la ei plin de bucurie. A facut o metanie in fata lor, i-a imbratisat cu evlavie si i-a intrebat de unde vin si catre ce se indreapta.

- Venim din orasul sfant Ierusalim, i-au raspuns. Si, daca va fi voia lui Dumnezeu, dorim sa ne ducem din nou acolo.

Atunci fericitul i-a rugat ca atunci cand vor proni din nou in aceasta calatorie, sa-l ia si pe dansul. Si, cand acestia i-au promois ca ii vor indeplini dorinta, s-a intors plin de bucurie la casa sa.

Cand a venit timpul plecarii, inchinatorii l-au anuntat sa se pregateasca. Atunci el s-a sculta in timpul noptii si pe ascuns, landu-si doar cele absolut necesare pentru drum, fara sa fie bagat in seama de nimeni, a iesit din casa. Astfel a plecat cu grupul inchinatorilor. Dar Preabunul Dumnezeu nu a dorit ca sa plece de pe pamantul rus acela, care din pantecele maicii sale fusese ales, spre a pastori oile cele cuvantatoare ale neamului sau, prin imbratisarea vietii monahale celei ingeresti.

Astfel deci, atunci cand dupa trei zile mama sa si-a dat seama ca fiul ei cel mic plecase cu inchinatorii, a dat ordin sa fie urmarit, pornind chiar si ea in cautarea lui. Dupa un lung drum, i-au ajuns din urma si l-au prins pe Teodosie.

Era atata de mare furia ei incat l-a prins de par, l-a trantit la pamant si a inceput sa-l loveasca cu picioarele. Apoi, dupa ce i-a mustrat aspru pe inchinatori, au luat calea intoarcerii. Legat asemenea unui raufacator era adus bietul tanar Teodosie. Mania mamei sale era atat de mare, incat si dupa intoarcerea acasa continua sa-l bata pana cand obosea.

Apoi l-a condus intr-o camera, l-a incuiat si l-a lasat acolo legat. Iar binecuvantatul tanar primea toate acestea cu smerenie si bucurie duhovniceasca. Se ruga si multumea neincetat lui Dumnezeu.

Abia dupa doua zile l-a dezlegat si i-a dat sa manance. Insa mania ei nu se potolise inca. I-a legat de picioare o greutatate de fiere, pentru a nu mai putea fugi si-l tinea permanent sub supraveghere.

Astfel a petrecut mai multe zile <detinutul>. In cele din urma insa, se pare ca mamei sale i s-a facut mila de el. L-a rugat fierbinte sa nu mai fuga niciodata de langa ea. Il iubea mai mult decat pe oricare alt copil al ei si nu se putea desparti de dansul.

El a promis ca nu va mai pleca, de vreme ce aceasta prea sa fie voia lui Dumnezeu, si astfel i-au scos fiarele de la picioare si l-au lasat din nou sa umble liber.

Fericitul Teodosie si-a revenit incet, incet la vechile sale straduinte ascetice, mergand in fiecare zi la biserica Domnului.

A observat insa cu triste ca Sfanta Liturghie nu se putea savarsi in fiecare zi, deoarece nu se aduceau zilnic prescuri din partea credinciosilor. Cu cumintenia si cu smerenia care-l caracterizau, iata cea a facut: a cumparat grau, l-a macinat cu mainile sale, a copt mai multe prescuri si le-a dus la biserica. Pe cele pe care le avea in plus le-a vandut, sprea aputea din nou sa cumpere grau si s afaca prescuri pentru a doua zi. Banii care-i ramaneau in plus, ii impratea la cei saraci. O astfel de fapta a placut desigur mult lui Dumnezeu, pentru ca biserica avea de acum prescuri bune si curate, facute de mainile acestui tanar nevinovat.

Mai mult de doi ani a continuat sa faca aceasta lucrare sfanta. In acest timp insa, copiii care era de-o seama cu el il batjocoreau, ii strigau tot felul de insulte si-l tratau cu dispret. El insa nu le raspundea si le primea pe toate cu bucurie si tacere. Dusmanul binelui insa, vazandu-se invins prin smerenia harnicului tanar, nu se linistea nicidecum. Vrand sa-l opreasca de la aceasta lucrarea bineplacuta, a pornit-o impotriva pe mama sa. Aceasta care nu suferea sa-l vata pe fiul ei facand aceasta munca umilitoare, dupa parerea ei, i-a spus cu iubire urmatoarele cuvinte:

- Te implor, copilul meu, opreste-te de la acest lucru. Faci de rusine neamul si originea ta. Nu mai pot suporta sa aud de la toti numai insulte. Unui copil ca tine nu i se potrivesc astfel de fapte.

- Asculta-ma te rog, mama, a raspuns cu smerenie fericitul Teodosie. Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos S-a facut pe Sine sarac si smerit. Ne-a daruit astfel exemplul dupa care sa devenim si noi smeriti. El a acceptat defaimarile, lovirile, palmuirile si toate le-a suportat pentru mantuirea noastra. Cate deci ar trebui noi acum sa suportam de dragul harului Sau! Cat despre lucrul pe care-l fac asculta: Domnul nostru, la Cina cea de Taina, a luat in mainile Sale paine, a binecuvatat-o si imaprtind-o ucenicilor Sai le-a zis:<Luati, mancati, acesta este Trupul Meu care se frange pentru voi spre iertarea pacatelor>. De vreme deci ce Domnul a numit aceasta paine, ca fiind chiar trupul sau, nu ar trebui la randul meu sa ma bucur pentru ca ma invrednicesc sa pregatesc aceasta paine, care prin marea Taina a Sfintei Euharistii se transforma in Trupul lui Hritsos?

Auzind aceste cuvinte, mama sa ii admira intelepciunea si-l lasa in pace.

Nu dupa mult timp insa, intr-una din zile, il vazu ca era afumat tot de la cuptor. Indata s-a suparat din nou si a inceput sa-l dojeneasca - cand mai cu vorba buna, cand cu amenintari sau cu batai - ca sa se opreasca de la acest lucru.

Acest comportament al ei ii producea fericitului tanar o mare tristete. Nestiind ce sa mai faca, intr-una din Nopti a fugit pe ascuns de acasa si a plecat intr-un alt oras, aproape de Kursk. Acolo a ramas in casa unui preot, o mai veche cunostinta de-a sa si a continuat lucrarea sa obijnuita.

Mama sa, dupa ce l-a cautat prin tot orasul si nu l-a gasit, s-a suparat foarte tare. Iar cand dupa mai multe zile a fost informata despre locul unde se ascunde, s-a pornit pe urmele lui plina de furie.

L-a gasit intr-adevar in casa preotului. Lovindu-l neincetat, l-a adus inapoi acasa.

- De langa mine, l-a amenintat, nu vei mai putea pleca niciodata! Daca vei mai incerca sa fugi te voi tine numai legat!

Smerit cu inima si ascultator cum era fata de toti, Teodosie reusi sa castige simpatia si dragostea guvernatorului de Kursk, care observase smerenia si daruirea sa fata de Biserica. Il invita deci sa vin si la biserica sa voievodala. Ii darui chiar si un frumos costum, pe care sa-l poarte cu aceasta ocazie. Fericitul insa, purtand pentru cateva zile costumul cel stralucitor, se simti stanjenit de acest fapt si de aceea il dezbraca si-l darui saracilor. Astfel aparu la biserica imbracat din nou in hainele sale cele modeste. Guvernatorul, cand l-a vazut astfel, i-a daruit un nou costum, inca si mai frumos ca cel dintai si l-a rugat sa-l poarte. Tanarul insa-l darui si pe acesta saracilor. Lucrul acesta se repeta de mai multe ori si-l facu pe guvernator sa-l iubeasca si mai mult si sa admire smerenia sa.

Altadata Teodosie s-a dus la o fierarie si a comandat acolo o centura grea de fier. Dupa ce a fost gata, a luat-o si s-a inchis cu ea direct pe piele, fara sa o mai scoata deloc multa vreme. Era foarte stransa si-i provoca suferinte, pe care el le indura cu hotarare in semn de asceza.

La una dintre mesele festive pe care le-a organizat guvernatorul, la care erau chemati multi oaspeti de seama, a fost chemat si Teodosie spre a sluji la masa. A fost fortat insa de mama sa se imbrace cu cel mai bun costum al sau. In timp ce se imbraca, ochiul atent al mamei sale a zarit ca bluza sa era patata de sange. Apropiindu-se a descoperit centura de fier pe care o purta si s-a infuriat foarte tare. I-a smuls-o cu manie, l-a batut si i-a aruncat-o. Iar binecuvantatul nostru tanar se purta in continuare ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, s-a imbracat cu cele impuse de mama sa si a plecat sa slujeasca la palat.

Intr-o zi a auzit cuvintele Evangheliei in care Domnul spune:<Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre>. Aceste cuvinte au inflacarat inima celui de Dumnezeu luminat, Teodosie. Si arzand pentru dragostea divina, se gandea in fiecare zi cum ar fi putut, pe ascuns fata de mama sa, sa se imbrace in sfanta haina monahala.

Odata, prin Pronia Divina, s-a intamplat ca mama sa lipseasca mai multe zile din orasul Kursk. Iar fericitul, plin de bucurie, si-a facut rugaciunea catre Dumnezeu si a plecat pe ascuns de acasa.

S-a indreptat catre orasul Kiev, deoarce auzise despre monahii care traiau acolo. Nu stia insa pe ce drum sa o apuce si de aceea s-a rugat la Dumnezeu sa-i trimita pe cineva, care l-ar fi insotit si l-ar fi condus pana colo. Si iata ca prin Pronia Divina, au trecut pe langa el cativa negustori, ce aveau carutele incarcate cu marfa si care indreptau catre Kiev. Cand a auzit care era destinatia lor, fericitul a dat slava lui Dumnezeu si a pornit pe urmele lor, de departe, spre a nu fi vazut de acestia. Cand negustorii se opreau pentru popasul de noapte, se oprea si el - la o distanta oarecare, astfel incat sa nu-i piarda din vedere - si se odihnea, sprijinindu-se doar de ajutorul lui Dumnezeu. Trei saptamani a durat drumul de la Kursk la Kiev, care era si capitala tarii.

Cand a ajuns acolo, a vizitat toate manastirile din imprejurimi, rugandu-i pe monahi sa-l piremeasca in obstea lor. Acestia insa, cand il vedeau asa de tanar, dar sarac, cu hainele ponosite de atata drum, nu se aratau binevoitori ca sa-l primeasca. Era voia lui Dumnezeu sa ajunga acolo undera chemat <din pantecele maicii sale>, cum de altfel avea sa se si petreaca.

S-a intamplat sa auda atunci de cuviosul Antonie, care traia o aspra viata ascetica in pestera. A tresaltat inima sa si a pornit sa-l caute.

Indata ce l-a vazut pe sfantul parinte, a cazut la pamant si i s-a inchinat, rugandul cu lacrimi ca sa-l primeasca langa dansul ca ucenic.

- Fiul meu, i-a spus cuviosul Antonie, nu vezi cat de ingusta si saraca este aceasta pestera? Tu nu vei putea sa faci fata acestui loc salbatec

Nu i-a spus aceste cuvinte ca sa-l incerce, ci prevedea in mod profetic faptul ca Teodosie era acela care avea sa mareasca acel loc si sa infiinteze o manastire ce va deveni celebra, in care vor trai multi monahi.

Luminatul de Dumnezeu Teodosie i-a raspus:

- Sa stii, cinstite parinte, ca Mantuitorul Hristos m-a condus la sfintia voastra ca sa ma mantuiesc si sunt gata sa fac tot ce imi vei spune.

Atunci cuviosul Antonie i-a raspuns:

- Binecuvantat sa fie Dumnezeu, copilul meu, Cel care intareste astfel de straduinte. Iata locul in care vei sta. Acolo vei locui.

Fericitul Teodosie a cazut din nou in genunchi, cerand binecuvantarea duhovnicului. Acela il binecuvanta si apoi ii dadu ascultare fericitului Nikon, care era preot, sa-l tunda in monahism. Acesta il lua pe Teodosie, il tunse ca pe un miel nevinovat, dupa randuiala Sfintilor Parinti, si-l imbraca in haina monahala. Era la varsta de douazeci si trei de ani, in vreme ce la Kiev era domnitor Iaroslav Vladimirovici.

Cuviosul Teodosie se darui cu tot sufletul lui Dumnezeu si duhovnicului sau, Antonie. Incepu un sustinut efort ascetic si ducea cu bucurie jugul vietii monahale.

Noptile le dedicase slavirii Domnului, fara sa se mai odihneasca dormind. Ziua se intarea pe sine prin cumpatare, post si lucrul mainilor. Intotdeauna isi amintea Psalmul care spune: < Vezi smerenia mea si truda mea si iarta-mi toate pacatele mele>.

Prin cumpatare si post isi smerea sufletul, iar prin priveghere si lucrul mainilor isi infrna trupul, astfel incat era admirat de cuviosul Antonie si de fericitul Nikon. Il pretuiau pentru cumintenia sa, pentru smerenia, ascultarea, curajul si darzenia de care dadea dovada, cu toate ca era atat de tanar, si slaveau pentru toate aceastea pe Dumnezeu.

Intre timp mama sa l-a cautat peste tot, in oras si in afara lui, dar nu l-a gasit nicaieri. Cu spuspine amare il plangea ca pe un mort. A dat de veste in toata tara, ca cel, care-l va vedea si o va informa despre locul unde se afla fiul ei, va primi o mare recompensa. Si iata ca niste oameni care tocmai sosisera de la Kiev i-au spus:

- Noi l-am vazut in orasul nostru, la Kiev, inainte cam cu aproximativ trei ani, cautand o manastire la care sa devina monah.

Indata ce a auzit aceasta, fara cea mai mica intarziere si fara sa se gandeasca la distanta sau la lungimea calatoriei, porni catre Kiev. Dupa ce a cautat in zadar pe la toate manastirile, i-au spus sa se duca si la pesteri, la duhovnicul Antonie. Cand a ajuns acolo l-a cautat pe vestitul ascet.

- Spuneti cuviosului, le-a zis parintilor, ca vin de foarte departe ca sa ma inchin si sa iau binecuvantarea sa.

Duhovnicul, indata ce a fost anuntat, a iesit din pestera. Atunci ea a facut o adanca metanie in fata lui, pana la pamant, cerandu-i sa o binecuvanteze. Batranul a binecuvantat-o si apoi a acceptat sa stea de vorba cu dansa. Ea ii spusese mai multe lucruri, iar la sfarsit ii descoperi motivul pentru care venise de fapt.

- Te implor, deci, parinte, i-a spus. Spune-mi adevarul. Este aici fiul meu, pentru care atatea am suferit, fara sa stiu daca mai este in viata?

- Fiul tau este viu. Sa nu te mai intristezi si nici sa nu te mai indurerezi pentru el. Se afala aici.

- As putea, parinte, sa-l vad ? Am mers atata drum ca sa ajung pana aici. Sa-l vad numai si apoi voi pleca.

- El si-a luat votul dea a nu mai vedea pe nimeni, i-a raspuns batranul. Cu toate acestea, vino maine dimineata, iar eu am sa-l anunt ca ai venit.

Femeia facu din nou o metanie adaca si se indeparta. Cuviosul a intrat in pesteri ca sa-l anunte pe fericitul Teodosie. Tristetea acestuia a fost foarte mare, cand a auzit ca mama sa aflase unde se gaseste. Foarte devreme, a doua zi de dimineata, mama sa a venit. Teodosie insa nu accepta sa o vada, cu toata insistenta duhovnicului.

- L-a rugat mult pe fiul tau sa iasa sa te vada, dar nu vrea cu nici un chip.

Auzind aceste cuvinte femeia, care se aratase atat de smerita pana atunci, se infurie si incepu sa tipe plina de indrazneala:

- O! Am ajuns eu sa ma rog de acest batran! De acesta care mi-a luat copilul si mi l-a ascuns in pestera si nu vrea sa mi-l mai arate! Indata sa-i aduci baiatul! Nu mai suport, mor daca nu-l voi vedea. Ori il vei aduce, or ma voi sinucide char acum, aici in fata intrarii pesterii!

Suparat din cauza acestor amenintari cuviosul intra din nou in pestera ca sa-l roage pe Teodosie sa iasa. De data aceasta, de dragul Duhovnicului sau, acesta asculta si iesi. Indata ce l-a vazut atat de slab si cu fata adancita de asceza, maica sa a cazut de gatul lui si a inceput sa verse pentru mult timp lacrimi apare.

Cand a inceput apoi incet, incet sa-si revina din spuspin a inceput sa-l roage fierbinte:

- Intoarce-te, copilul meu, acasa. Ceea ce faci aici pentru sufletul tau poti sa faci la fel de bine si acolo. Vino sa fii langa mine. Vino sa poti sa ingropi batranul meu trup, cand voi pleca din aceasta lume, si dupa aceea vei putea sa te reintorci la pesterile acestea. Eu, copilul meu, nu pot sa mai traiesc fara sa vad chipul tau.

Atunci fericitul Teodosie i-a raspuns astfel:

- Ah, mama, daca vrei sa ma vezi, ramai aici la Kiev. Intra intr-o manastire de maici, astfel incat sa ma vezi din cand in cand si mantuirea ta sa ti-o lucrezi. Astfel te asigur ca nu vei putea niciodata sa ma vezi.

Cateva zile la rand, timp in care mama sa a venit mere sa-l vada, a povatuit-o si a incercat sa o faca sa se razgandeasca. Ea insa nici nu dorea sa auda despre mantuire.

Intre timp cuviosul, de indata ce acesta pleaca, intra in pestera si inalta rugaciuni fierbinti. Il ruga pe Dumnezeu sa schimbe gandul inimii ei, astfel incat sa accepte sfaturile sale mantuitoare. Iar Dumnezeu a ascultat rugaciunile robului sau, dupa cuvantul profetului care spune: <Aproape este Domnul de cei ce-l cheama pe Dansul intru adevar. Voia celor ce se tem de El o va face si rugaciunile lor Le va asculta>.

Astfel, nu dupa mult timp, mama sa a inceput sa se poarte diferit.

- Da, copilul meu, ii spunea, voi face ceea ce imi ceri. Nu ma voi mai intoarce inapoi, ci, daca asa este voia lui Dumnezeu, voi ramane la o manastire de maici si voi trai acolo ca maica pentru tot restul vietii mele. Acum am inteles cat de trecatoare este viata aceasta.

S-a bucurat duhul cuviosului cand a auzit aceste cuvinte si s-a dus de graba sa-i dea de veste parintelui Antonie. Acesta a dat slava lui Dumnezeu pentru intoarcerea roabei Sale si a iesit spre a-i da un cuvant de invatatura. Apoi a mijlocit catre princepesa locului, spre a usura acceptarea ei la manastirea de maici a Sfantului Nicolae. Acolo a fost tunsa in monahism si dupa ce a mai trait inca multi ani in pocainta si smerenie, a adormit intru Domnul.

Straduintele asceitce ale cuviosului Teodosie in pestera l-au condus repede la biruinta impotriva duhurilor celor necurate. Dupa ce mama sa a depasit durerea ei si a intrat in monahism, s-a daruit unor eforturi ascetice si mai mari, ranit fiind de dragostea divina. Inauntrul pesterii putea sa vada cineva trei lumini duhovnicesti aprinse, care prin rugaciune si post strapungeau intunericul demonilor. Iar aceste trei lumini erau: Cuviosul Antonie, Fericitul Teodosie si Cuviosul Nikon.

Cand mai tarziu, pe la 1062, dominotrul s-a infuriat impotriva monahilor de la pesteri, pentru ca ii acceptasera in obstea lor pe boierul Varlaam si pe sfetnicul Efrem, fericitul Nikon a fost nevoit sa fuga in pustiu impreuna cu alti frati. Au mers la Tmutaracan, in partea de este a marii de Azov, unde au intemeiat o noua manasitre, in care au stat pana la 1068. Atunci cuviosul Teodosie a fost hirotonit preot.

Ca preot savarsea in fiecare zi Sfanta Liturghie cu duhul smereniei. Se putea observa usor blandetea sa naturala, statornicia gandurilor si curatia inimii. Era plin de intelepciune duhovniceasca si simtea pentru toti monahii adunati in jurul cuviosului Antonie o adanca iubire frateasca.

Dupa mai mult timp cuviosul Antonie a incredintat staretia fericitului Varlaam si el s-a retras intr-un loc mai pustiu. Acolo si-a sapat o alta pestera si a continunat in singuratate si liniste viata sa ascetica.

Egumenul Varllam si ceilalti frati calugari au continuat viata cuvioasa de obste in prima pestera. Deoarece insa numarul lor a tot crescut cu timpul, iar spatiul din pestera era de acum prea mic pentru nevoile lor liturgice, evlaviosul Teodosie impreuna cu cuviosul Varlaam, primind binecuvantarea duhovnicului Antonie, au construit deasupra pesterii o incapere biserica de lemn, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. In aceasta se strangeau toti fratii pentru a participa la sfintele slujbe.

Faptul ca in pestera locul era atat de stramt, impreuna cu asceza atat de aspra pe care si-o impusesera, provocau desigur parintilor o lupa chinuitoare si apriga, pe care Dumnezeu o vedea, dar pe care oamenii obisnuiti cu greu si-o pot inchipui. Se hraneau doar cu putina paine de secara si cu apa. Manacare gatita servreau numai Sambata si Duminica si nu totdeauna, deoarece de multe ori nu aveau decat radacini fierte.

Printre alte munci pe care le faceau zilnic era si accea de a impleti cosuri de nuiele. Apoi le vindeau si cu banii obtinuti cumparau grau. Noaptea fiecare isi macina ratia sa de faina iar apoi adunau faina, spre a coace painea.

Inainte de a se lumina de ziua se adunau in biserica pentru slujba Utreniei. Apoi mergeau la ascultarile pe care le aveau. Daca le mai ramanea timp lucrau si la gradina. Apoi slujeau in biserica Ceasurile si Sfanta Liturighie si in continuare, mancand doar un pic de paine isi contiunuau lucrul lor, care dupa pana la ora Vecerniei si a Pavecernitei. Astfel se nevoiau in fiecare zi, daruiti iubirii lui Dumnezeu.

Cuvioasul Teodosie, care era de acum preot, ii depasea pe toti fratii prin post, curaj, vrednicie, smerenie si ascultare. Era intotdeauna gata sa-i ajute pe toti. Cara apa si lemne de la padure. Cateodata, cand aceia se odihneau, aduna grau, pe acare aceia ar fi trebuit sa-l macine si-l macina el pe tot, lucrand si rugandu-se intreaga noapte.

Odata, cand in regiune au aparut multi tantari, care sa se intareasca in asceza, isea noaptea afara din pestera, se dezbraca pana la brau si se lasa ciupit de acestia, in timp ce mainile sale continuau sa imprelteasca cosuri, iar buzele sale sa rosteasca psalmii lui David. Cu toate ca trupul lui se invinetea de ciupituri, el ramanea nemiscat pana in zori. Apoi mergea in biserica la Utrenie si pe parcursul intregii slujbe nu se misca deloc din locul sau si nici nu se indeparta cu mintea de la rugaciune

Astfel, il iubeau toti fratii sai monahi, il considerau ca pe un tata al lor si-l admirau foarte mult pentru smerenia si ascultarea sa.

Odata s-a intamplat sa fie chemat fericitul Varlaam, staretul obstii, de catre voievodul Iziaslav, ca sa-l pua staret la o alta manastire, a Sfantului Dimitrie, pe care acesta o constriuise pe cheltuiala sa. Domnitorul isi dorea ca aceasta manastire, prin, bogatia cu care era inzestrata, sa depaseasca faima Lavrei Pesterilor. Degeaba insa. Deoarce multe manastiri se cladesc cu tezaurele voievozilor si domnilor, nu au valoarea acelora care se cladesc pe temelia rugaciunilor si a lacrimilor, pe temelia posturilor si privegherilor sfintilor. Intemeietorul Lavrei Pesterilor, cuviosul Antonie nu avusese aur si argint; a sadit insa via sa cu posturi aspre si a udat-o cu lacrimile rugaciunilor. De aceea ea a crescut si a fost slavita si binecuvantata cu bogatie de catre Dumnezeu.

Atunci cand deci, fericitul Varlaam a plecat la manastirea Sfantului Dimitrie, fratii au mers si au cercut cu toti de la cuviosul Antonie sa-l numeasca pe fericitul Teodosie staretul lor. Cuviosul Atonie a fost de acord cu bucurie. Cu binecuvantarea sa, fericitul Teodosie a ajuns staret pentru cei douazeci de frati ai obstei.

Vrednicul de pretuire Teodosie, cu taote ca devenise staret, nu s-a schimbat duhul sau smerit, ci isi aducea aminte intotdeauna de cuvintele Domnului care spunea: <Oricine doreste sa fie cel dintai, sa le fie tuturor slujitor>. De aceea se smerea pe sine, facandu-se mic si slujitor al celorlalti. In orice imprejurare se oferea pe sine model de buna lucrare. La munca si la biserica era primul care vedea si ultimul care pleca.

Rugaciunile dreptului Teodosie au adus multe binecuvantari, iar viata obstii a inflorit si a progresat. Era asemanea semintei care cazuse in pamantul cel bun si rodise insutit. Asa a crescut in scurt timp si obstea manastirii, ajungand sa aiba peste o suta de monahi. Si toti inaintau in viata de rugaciune si de virtute.

Prin cresterea obstii pesterea nu mai oferea deja atmosfera unei vieti de liniste. De asemenea mica biserica de lemn de deasupra devenise si ea neincapatoare. Cuviosul insa nu se arata niciodata suparat de stramtoarea locului si de atmosfera sa sufocanta. Dimpotriva, ii mangaia in fiecare zi pe frati si-i indemna sa nu se ocupe cu cele lumesti. Le aducea aminte cuvintele Domnului:<In casa Tatalui meu multe locasuri sunt> si <Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelalte vi se vor adauga voua>.

Intre timp a vazut ca nu departe de pestera se afla un loc foarte frumos, care era foarte potrivit pentru ridicarea unei manastiri. A inceput sa creada si sa spere ca acest lucru se va indeplini si a aratat mult interes spre a-l putea dobandi.

Au cerut binecuvantarea cuviosului Antonie si s-au adresat domnitorului Iziaslav, pentru acea bucata de pamant. Si intr-adevar acesta le-a cedat locul respectiv si in scurt timp, cu ajutorul lui Dumnezeu, a fost ridicata in acel loc o mare biserica de lemn, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. S-au construit de asemenea mai multe chilii si fratii s-au instalat in ele. Locul a fost foarte curand binecuvantat de Dumnezeu si Manastirea Pecerska a devenit curand, foarte renumita pretutindeni. Numele acesta Pecerska (a Pesterii) se datoreaza desigur pesterii unde a locuit la inceputuri intreaga obste si care se pastreaza pana astazi.

Luand manastirea aceasta noua forma de viata (de obste), cuviosul Teodosie s-a gandit la ce tipic ar trebui impus intregii obsti. Se gandea foarte mult la acest lucru. A apela la rugaciunile si binecuvantarea cuviosului Antonie si Dumnezeu nu a intarziat sa raspunda. In iconomia Sa, a facut astfel incat, sa le devina cunoscut tipicul manastirii Studion.

Cuviosul monah Mihail, grec de origine care venise de la aceasta manastire, se gandea pe atunci in obste. Venise de la Constantinopol, ca insotitor al noului hirotonit Mitropolit de Kiev, Gheorghe (1062). El l-a instiintat, deci pe cuviosul Teodosie, despre viata ascetitca a monahilor de la Studion, viata pe care el insusi se invrednicise sa o traiasca.

Aceste informatii i-au placut mult cuviosului. Fara intarziere, a trimis pe unul dintre monahi la Constantinopol cu misiunea de a-l gasi pe monahul Efre, fost sfetnic al domnitorului, care pe atunci tocmai se intorcea de la Sfintele Locuri, si sa-i dea spre indeplinire urmatoarea ascultare: sa vizitezi deci manastirea Studion, sa cunoasca el insusi in mod exact tipicul si randuiala ei si sa le scrie cu toate amanuntele: cum canta, ce citesc, cum fac metaniile, cum stau asezati la biserica, la trapeza, ce mananca in zile diferite si altele.

Si intr-adevar, fericitul Efrem, urmand porunca cuviosului, a urmarit randuiala manastirii, a scris in mod exact tot tipicul ei si s-a intors la Kiev.

Indata ce a primit in minile sale textul respectiv, cuviosul Teodosie a dat porunca sa fie citita pentru obstea. De atunci Lavra Pesterilor a inceput sa-si desfasoare viata litrughica si monahala dupa tipicul studit. De aici l-au luat apoi si celelalte manastiri, punandu-l in practica exact dupa randuiala stabilita de cuvios. Astfel toate manastirile rusesti, care mai inainte nu avusesera un timic manastiresc in sine, se orientau dupa Lavra, pe care o considerau ca un bun model in chestiunile monahele.

Pe toata perioada in care a fost staret cuviosul Teodosie nu a incetat sa straluceasca prin viata sa virtuasa. Pe cei care doreau sa devina monahi ii accepta cu multa dragoste frateasca.

Cunoscuse tristetea pe care o are cineva care isi doreste viata monahala si nu este acceptat intr-o manastire. El insusi simtise aceasta tristete atunci cand, tanar fiind, a vrut sa intre in monahism, iar manastirile din Kiev i-au inchis portile neprimitoare.

Nu se grabea insa sa-i tunda imediat in monahism pe cei doritori si nici sa le dea sa poarte imediat rasa (sa-i faca rasofori). Ii lasa o perioada sa poarte hainele lor civile, pana cand acestia cunosteau bine viata manastireasca. Dupa ce-i incerca, trecandu-i pe rand pe la toate ascultarile, ii facea rasofori. Mai tarziu, dupa ce acestia se distingeau prin curatenia vietii lor, ii invrednicea de a intra in ingereasca obste monahala.

Nu inceta sa-i indemne pe ucenicii sai, spre dobandirea unei vieti de continua pocainta. Avea obiceiul sa treaca noaptea pe la tate chiliile spre a vedea cum traieste viata de rugaciune fiecare frate. Daca-l vedea ca se roaga, dadea slava lui Dumnezeu plin de bucurie. Daca insa vedea ca doi sau trei frati se aduna intr-o chilie dupa Pavecernita si stateau la discuti inutile, ii indruma cu bunatate sa nu piarda timp pretios. Astfel ii facea sa simta permanent prezenta sa printre ei. Dimineata ii chema si cu exemple intelepte ii invata cum sa-si intareasca si mai mult daruirea lor catre Dumnezeu. Fratele care gresea si avea inima smerita intelegea gresala sa, facea metanie si-i cerea iertare. Cel care insa avea inima sa intunecata de viclenia diavolului si care nu-i dadea seama de greseala sa, ci se considera pe sine nevinovat, iar cuvintele duhovnicului le socotea nefolositoare, era mai multa vreme sfatuit sa i se dea si un canon spre indreptare. Astfel, deci ii invata pe toti sa se ingrijeasca de rugaciune, sa nu stea la discutii dupa Pavecernita, sa nu se dupa pe la alte chilii, ci sa ramana doar in chilia lor si sa se roage neincetat. Le spunea de asemnea ca in timpul zilei, atunci cand lucrau, daca le era cu putinta sa spuna Psalii lui David.

Printre altele ii invata:

- Va implor, fratilor. Haideti sa inaintam in posturi si rugaciuni, sa ne ingrijim de mantuirea sufletelor noastre, sa ne intoarcem fata de la rautati si de la caile celui viclean. Haideti sa ne apropiem de Dumnezeu cu suspine negraite, cu lacrimi, cu pocainta, cu privegheri si cu ascultare, astfel incat sa dobandim mila Sa. Sa nu punem pret pe lumea aceasta trecatoare si sa avem intotdeauna in mintea noastra cuvintele Domnului, care a spus:<Si daca vine cineva la Mine si nu uraste pe tatal sau si pe mama sa si pe femeie si pe copii si pe frati si pe surori, chiar sufletul sau insusi, nu poate sa fie ucenicul Meu>. De asemenea: <Cine tine la sufletul lui il va pierde, iar cine-si va pierde sufletul lui pentru Mine il va gasi>.Asa si noi fratilor, care ne-am lepadat de lume, sa ne lepdam si de lucrurile lumii acesteia. Sa uram minciuna, care ne atrage catre lucruri josnice, sa sa nu ne mai intoarcem la pacatele noastre mai vechi asa cum cainele se intoarce la varsatura lui. Pentru ca asa cum ne spune Domnul, <nimeni care pune mana pe plug si se uita indarat nu este potrivit pentru imparatia lui Dumnezeu>.

Si cum vom scapa de iadul cel vesnic, daca ne terminam viata noastra in trandavie si fara pocainta? Pocainta este cheia imparatiei cerurilor si fara pocainta nimeni nu o poate castiga. Este drumul care duce in patria cea vesnica. Sa o urmam deci cu frica de Dumnezeu sa sa ne intarim pasii nostri catre ea. In calea pocaintei nu se arata cel viclean, si cu toate ca acum ea aduce intristare, mai tarziu ea va umple de bucurie. Mai inainte de a se apropia zilele cele de pe urma haideti sa apucam pe acest drum, ca sa castigam bunatitle cele vesnice.

Faptuind el insusi fiecare dintre virtuti, invata prin chiar exemplul sau pe frati, care primeau ca si pamantul cel bun invatatura sa si rodeau, dupa cuvantul Domnului, <unul o suta, altul saizeci, altul treizeci>.

Ii puteai vedea pe acesti oameni traind asemenea unor ingeri pe pamant, iar Lavra Pesterilor semana cu imparatia cerurilor, in a carei cupolo stralumea ca un mai astru cuviosul Teodosie cu lucrarea sa cea virtuasa.

De multe ori stralucea chiar si in realitate, luminat de lumina cea necreata, cu care-l slavea Dumnezeu. Astfel odata, intr-una din noptile intunecate, cuviosul Sofronie, staretul manastirii Arhanghelului Mihail, se intorcea la manastirea sa si a vazut deodata deasupra manastirii Pesterilor o lumina extraordinara, care capatase forma trupului cuviosului Teodosie. Ramas fara grai in fata acestei viziuni minunate a dat slava lui Dumnezeu zicand:

- Mare este harul Tau, Doamne! Ca ai aratat in zilele noastre un asemenea luminator care straluceste in toata Pecerska!

Inca si mai multi martori au vazut o astfel de lumina, de multe ori, si au dat marturie despre aceasta pretutindeni.

Atunci a inceput sa vina la cuvios foarte multi oameni, ca sa-si marturiseasca pacatele lor si se intorceau intotdeauna la casele lor cu mare multumire duhovniceasca. Au inceput de asemnea sa ofere si multe ajutoare manastirii in vederea sustinerii si construirii celor necesare. Multi dintre ei au donat manastirii chiar si multe pamanturi.

Foarte mult il iubeau pe sfant si domnitorul Iziaslov. De multe ori il chema la dansul sau de multe ori il vizita chiar el la chilie, spre a se bucura de cuvintele sale duhovnicesti.

Printre alte randuieli ale manastirii cuviosul a asezat-o si pe aceasta: portarul manastirii sa nu deschida nici unu vizitator, intre masa de pranz si ora Vecerniei. Aceasta pentru a avea timp fratii sa se odihneasca un pic, dupa efortul care-l depuneau anteror (privegherea de noapte, slujbele de dimineata si munca de peste zi).

Intr-o dupa-amiaza, domnitorul a pornit spre manastire impreuna cu fiul sau. Indata ce a ajuns la poarta manastirii, a coborat de pe cal - nu se permitea nimanui sa intru cu calul in incinta manastirii - a batut cu putere si a cerut sa i se deschida. Portarul insa i-a raspuns:

- Avem porunca de la duhovnicul nostru sa nu deschidem nimanui pana la ora Vecerniei

- Nu-mi vei deschide nici mie ? Sunt chiar domnitorul.

Portarul insa nu a inteles ultimele cuvinte, cum ca era vorba chiar de domnitorul si i-a strigat din nou prin poarta inchis:

- Nu ti-am spus...? Am ascultare de la staret, care mi-a spus ca de-ar veni chiar si domnitorul in persoana sa nu-i deschide. Ai un pic de rabdare pana la ora Vecerniei si vei intra.

Dar sunt chiar eu, domnitorul! striga din nou Iziaslov.

Atunci portarul se uita pe vizor si vazu ca este chiar domnitorul. Cu toate acestea nu-i deschide, ci se duse repede sa-l anunte pe parintele staret. Cuviosul iesi ca sa-l intampine si-l primi cu multa cinste.

- Ce porunca severa mai e si aceasta, il intreba Iziaslov, de mi-a spus portarul ca nici domnitorul in persoana nu va fi primit la ora destinata odihnei?

- Binecuvantat sa fiti inaltimea voastra, i-a explicat cuviosul, am stabilit aceasta regula spre a se odihni obstea, dupa oboseala privegherilor de noaste. Inalta dumneavoastra daruire insa, catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu este intotdeauna binevenita printre noi, iar venirea voastra, care arata odata in plus progresul vostru duhovnicesc, ne face intotdeauna o mare bucurie.

Au intrat in biserica, unde cuviosul a slujit o scurta dexologie, iar apoi s-au asezat sa discute pe diverse teme duhovnicesti. Atat de mult se bucura Iziaslov de cuvintele intelepte ale cuviosului, ca nu se mai satura sa-l asculte. La sfarsit, se intoarse cu mult castig duhovnicesc la palatul sau, dand slava lui Dumnezeu. Din acea zi a inceput sa-l iubeasca si mai mult pe sfant, pe care-l considera de aceeasi valoare cu Sfintii Parinti din vechime, si de aceea asculta de fiecare sfat al sau.

Toata aceasta cinstire din partea domnitorului si a celorlalti demintari ai tarii nu-l facea pe cuvios sa simt vreun fior de mandrie pacatoasa. Dimpotriva, cu toate ca era atata de luminos, incerca sa iasa cat mai putin in evidenta.

Se smerea pe sine mai mult ca oricand. Muncea cu mainile sale toata ziua si invata nu doar cu cuvantul, ci si cu fapta.

Cu toate ca era staret, se ducea de multe ori la bucatarie si muncea impreuna cu ceilalti frati. Framanta painea, fiind foarte priceput sa-i intarea pe cei care aveau aceasta ascultare.

Intr-o zi, in apropierea sarbatorii Adormirii Maicii Domnului, se terminase apa la bucatarie. Fratele Teodor, care era pe atunci bucatar, s-a adresat cuviosului:

- Nu am pe nimeni care sa-mi aduca un pic de apa.

Atunci cuviosul s-a ridicat si a inceput el insusi sa care apa de la izvor. Cand unul dintre frati l-a vazut ostenindu-se astfel, s-a dus indata si le-a spus celorlalti. Indata au venit toti si au inceput sa care apa, incat la scurta vreme, s-au umplut toate vasele destinate pentru apa, de la bucatarie.

Altadata cand se terminasera lemenele tot la bucatarie, acelasi bucatar Teodor, i-a spus cuviosului:

Parinte, spune-ti cuiva care nu are de lucru sa aduca niste lemne, deoarece este mare nevoie.

Iar cuviosul i-a raspuns:

- Iata, eu sunt acela care nu are nimic de lucru. Voi mereu eu.

Era chiar la ora mesei. Fericitul a dat porunca fratilor sa se duca la masa, in timp ce el lua toporul si incepu sa taie lemene. Cand masa a luat sfarsit si fratii l-au vazut pe staretul lor taind lemene, indata i-au sarit in ajutor si au taiat si ei atat de multe, cau au ajuns pentru foarte multe zile.

Cand fericitul Nikon s-a intors la Pecerska, cuviosul, cu toate ca era staret, il cinstea ca pe un prieten duhovnicesc al sau. Si de multe ori, dat fiind ca Nikon se indeletnicea cu legatul cartilor, il ajuta. Ii regatea firele, pe care le folosea la cusut. Atat de smerit si simplu era.

Inca si hainele pe care la purtat ca staret, erau foarte modeste si saracacioase. Purta pe trup o camasa de lana aspra care-l zgaria. Din acelasi material era si felul calugaresc, care erau foarte strans, astfel incat nu se vedea nici un fir de pe cap.

Odata cuviosul s-a dus pentru o problema la palatul domnitorului, care era foarte departe de oras si a intarziat acolo pana cand s-a innoptat. La plecare Iziaslov i-a pus la dispozitie o trasura, care sa-l duca inapoi la manastire, spre a-i fi mai usoara calatoria aceasta nocturna.

Pe drum micul vizitiu care conducea trasura, vazandu-l ca poarte haine atat de saracacioase, nu si-a imaginat ca este staretul manastirii. Ii spus deci:

- Calugare, tu toata ziua lenevesti. Eu insa intotdeauna muncesc si as vrea si eu acum sa ma odihnesc.

Fiindca tu esti odihnit, vino si stai in locul meu pe cal.

Cuviosul, plin de smerenie cum era, s-a ridicat, l-a ajutat pe tanarul vizitiu sa se urce si sa se lungeasca in trasura si poi s-a urcat pe cal. In vreme ce inainta calare, il mai apuca ameteala din cauza postului. De aceea mai cobora din cand in cand si mergea pe jos, pe langa trasura. Cand obosea se suia din nou pe cal.

Spre dimineata au inceput sa intalneasca pe drum tot felul de demintari, care se indreptau spre palatul voievodului. Indaca ce de la departare il recunosteau pe cuvios, coborau de pe cai spre a-i face metanie si a-i cere binecuvantarea.

Atunci cuviosul i-a spus vizitiului:

- Iata, copilul meu, s-a facut dimineata. Vino sa stai tu pe cal acum.

Tanarul vizitiu, cand ii vazu pe boieri ca vin si se inclina in fata cuviosului, a fost cuprins de o frica ingrozitoare si statea pe cal mai mult tremurand. Inaintand pe drum au intalnit tot felul de personalitati ale cetatii, care se inclinau in fata cuviosului. De aceea frica vizitiului crestea din ce in ce mai mult.

Cand au ajuns la manastire si a vazut ca toti calugarii i se inchina la fel, deja se simtea pierdut.<Cine sa fie acesta in fata cauia se inchina cu totii?>, se gandea in sinea sa.

Cuviosul l-a luat de mana si l-a dus la bucatarie. Acolo a spus sa-i dea sa manance, apoi i-a dat o recompensa baneasca pentru drum si l-a lasat sa se intoarca. Toate cele petrecute s-au aflat mai tarziu de la insusi tanarul vizitiu, care le-a marturisit fratilor de la manastire, deoarece cuviosul nu spusese nici o vorba despre cele petrecute.

In fiecare zi cuviosul ii indemna pe frati, sa nu se mandreasca pentru nimic. Monahul, spunea, trebuie sa fie smerit si sa se faca fata de toti, ca fiind cel mai mic. Model de monah smerit este acela, care cu mainile incurcisate la piept se apleaca si face metanie in fata tuturor, asa cum prevede si ascultarea.

In mod repetat clutiva intre monahi duhul smereniei si-i indemna ca pentru orice lucru sa ceara binecuvantarea celor mai mari decat ei. Cel ce seamana cu binecuvantare, le spune, cu binecuvantare va si secera roade dulci.

Aceste adevaruri le traiau in viata lor de zi cu zi, asa cum vom vede in continuare.

Celor care veneau sa viziteze manastirea, spre a se folosi duhovniceste, impreuna cu dumnezeiasca invatatura li se oferea si o masa cu paine, vin si mancaruri gatite in ziua aceea la bucatarie. De multe ori chiar si domnitorul ramanea la masa. Astfel odata, in timp ce manca, acesta i-a spus staretului:

- Acasa la mine, parinte, exista din belsug toate bunatatile pamantului. Si cu toate acestea, niciodata nu am gasit mancarurile mele atat de gustoase, cum sunt acestea de aici de la manastire. Slujitorii mei imi pregatesc tot felul de delicatese si mezeluri, dar ele nu intrec mancarurile voastre. Ia, explica-mi, te rog, care este secretul acestei reusite ?

Iar luminatul de Dumnezeu Teodosie, care dorea sa-l atraga in orice chip pe domniutor spre iubirea de Dumnezeu, i-a raspuns:

- Inaltimea voastra, de vreme ce imi cereti sa va dezleg acest mister, o voi face. Aici la manastirea noastra, mai inainte de a incepe fratii gatitul, respecta urmatorul regulament: Bucatarul sef vine si-mi cere mie binecuvantarea. Apoi ingenuncheaza de trei ori in fata Sfintei Mese, cu o lumanare ia foc de la candela de acolo si aprinde cu ea cuptorul de la bucatarie. Ajutorul sau, mai inainte de a pune apa in cazane, cere binecuvantarea superiorului sau: <Binecuvanteaza parinte!>, si primeste raspunsul:<Dumnezeu sa te binecuvanteze frate!>. Si ca sa nu spun prea multe, toate se fac in acest fel, si de aceea ies atat de bune mancarurile noastre. In vreme ce slujitorii tai, din cate stiu, isi fac serviciul lor certandu-se unu cu altul, plangandu-se si barfindu-se unul pe altu. De multe ori cei mai mici sunt si batuti de catre supraveghetrii lor. Si in general toate se fac insotite de pacate. De aceea nu poti gasi un gust placut in mancarurile lor.

- Intr-adevar, parinte, este exact asa cum spuneti, raspune Iziaslov.

Cand cuviosul afla ca se facuse ceva fara binecuvantare si ascultare o caracteriza ca fiind <partea vrajmasului>. Daca era vorba de o mancare, atunci nu le permitea fratilor sa o guste. Dadea porunca sa fie aruncata in rau sau in cuptor, spre a fi arsa. Aceasta practica o poate intelege cineva, urmarind urmatoarea intamplare.

Era la sarbatoarea Sfantului Dumitru, iar cuviosul impreuna cu mai multi calugari de obste au mers in vizita la manastirea care purta hramul acestuia. Acolo cativa cresti evlaviosi le-au daruit cateva paini mari si proaspete. Cuviosul le-a trimis indata la Pecerska si a dat ascultare chelarului sa le puna in acea seara la masa, pentru restul de frati care ramasesera la manastire. Acela insa nu facu ascultare. <Mai bine sa le pun la masa maine dimineata cand vor fi aici toti fratii>, se gandi in sinea sa.<Acum mai bine sa pun din painea noastra>. Astfel s-a si intamplat.

A doua zi de dimineata, cand toti fratii erau adunati la masa, cuviosul a vazut painile trimise de cu seara. L-a chemat pe chelar si l-a intrebat:

- De unde sunt painile acestea?

- Sunt cele pe care le-ati trimis sfintia voastra ieri. Insa pentru ca erau putini frati la masa, m-am gandit sa le pun astazi, cand suntem cu totii.

- Ar fi fost cu mult mai bine sa fi facut ascultare si sa nu te fi increzut in judecatile tale, i-a raspuns cuviosul.

Apoi a poruncit unui alt frate sa puna acele paini intr-un cos si sa le arunce la rau, in vreme ce chelarului i-a dat canon pentru neascultarea sa.

Cunoscand ca lacomia si grija pentru cele viitoare caracterizeaza numai pe acei monahi care nu sunt consecventi cu fagaduintele lor, cuviosul Teodosie a luat urmatoarea hotarare: sa-i formeze neincetat pe frati in virtutea taierii oricarui simt de proprietate fata de cele trecatoare, spre a se putea astfel imbogati in credinta si in nadejde, fara a se sprijini pe existenta celor materiale.

De multe ori facea vizite pe la chilii si daca gasea ceva in plus de mancare, sau de imbracaminte, sau orice alceva prisositor, le arunca in foc. Le considera, asa cum am spus, <partea vrajmasului> si fapta de neascultare.

- Nu trebuie, fratilor, ii invata, noi care am imbratisat viata monahala si ne-am lepadat de cele lumesti, sa le aducem din nou in chilia noastra. Ce rugaciune curata sa daruim lui Dumnezeu, cand avem atatea lucruri in chilia noastra? <Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta!> ne spune DOmnul. Sa ne limitam deci, fratilor, doar la haina noastra curata si la hrana care se da la trapez. Nimic in plus sa nu existe in chiliile noastre. Astfel rugaciunile noastre se vor ridica fierbinti catre Dumnezeu, din minte curata.

Cu astfel de sfaturi ii forma duhovniceste pe frati. Si niciodata nu era nedrept, sau furios, sau ironic cu ei, ci cu duhul blandetii ii cerceta pe toti. Daca se intampla ca vreunul dintre monahii mai putin ravnitor sa se sminteasca si sa paraseasca manastirea, il cuprindea o mare tristete. Facea rugaciuni cu lacrimi fierbinti catre Dumnezeu, spre a se intoarce in staul oaia care a fugit. Iar daca se intorcea il primea cu bucurie si-i dadea sfaturile necesare. <Acele suflete care fug din obste sunt stapanite de lasitate>, spune, <si cad in cele mai josnice patimi si sunt cucerite de diavol>.

Era odata in manastire un frate care era lipsit de rabdare, care de multe ori pleca si apoi, dupa o vreme, se intorcea. Cuviosul il primea de fiecare data cu bucurei. Ii asigura, de asemenea pe ceilalti frati, ca Dumnezeu nu-l va lasa sa moara in afara manastirii, ci la sfarsit il va lua de la manastire catre cele ceresti.

Odata, dupa mai multe plecari, fratele se intoarse si-l ruga pe cuvios sa-l primeasca din nou. Si iarasi, cu milostivire, cuviosul l-a primit printre oile pastorite e dansul.

Dupa putin timp, fratele a venit la el ca sa-i dea banii pe care-i castigase cat fusese plecat in lume, unde lucrase ca si croitor bisericesc. Cuviosul i-a spus insa:

- Daca vrei sa fii ascultator desavarsit, arunca-i in foc, deoarece sunt rodul neascultarii.

Fratele a strans mica sa avere, pe care o castigase in lume si urmant cuvantul cuviosului, i-a dat foc. De atunci nu a mai plecat niciodata din manastire. A murit, se arata, in pace, dupa ce traise in pocainta restul zilelor sale. Astfel s-a adeverit si vederea inainte cu duhul a cuviosului.

Cu astfel de exemple a stiut staretul Teodosie sa-i formeze in duhul lipsei oricarui simt de proprietate si sa le insufle in schimb credinta si nadejdea, astfel incat nici una dintre oile cele cuvantatoare sa nu mai paraseasca restul turmei.

Cuviosul ii iubea foarte mult si era foarte milostiv cu cei saraci. Cand vedea vreun cersator sau vreun sarac necajit si zdrentaros, simtea durere pentru situatia lor si-i milostivea cu lacrimi in ochi. Astfel s-a hotarat sa construiasca langa manastire un azil si o biserica cu hramul Sfantului Stefan, in care sa-i adaposteasca pe saraci, orbi, schilozi sau leprosi. Ei erau ingrijiti de manastire si le se dadea zeciula din castigurile acesteia. De asemenea in fiecare sambata trimitea o caruta plina cu paine la inchisoarea din apropiere.

Milostivirea sa se arata nu numai cu cei saraci, dar si cu aceia care produceau vreo paguba manastirii. Odata, de exemplu, au fost adusi la dansul doi hoti, care fusesera prinsi ca furau de pe unul din domeniile manastirii. Cand i-a vazut legati si intr-o stare jalnica a lacrimat de durere. A pus sa fie dezlegati si sa li se dea de mancare. Apoi i-a sfatuit timp de mai multe ceasuri cum sa evite rautatile si faradelegile. La plecare le-a daruit diverse bunuri de care acestia aveau nevoie si i-a lasat sa mearga in pace la caselele lor. Ei au plecat slavind pe Dumnezeu si pe cuvios pentru mila care-i invrednicise si de atunci nu au mai furat niciodata, incepand sa munceasca cinstit.

Data fiind cresterea obstii manastirii, cuviosul a fost nevoit sa dea ascultarea de a se mari corpul de chilii. A inceput chiar cu mainile sale, impreuna si cu ceilalti frati, sa mareasca incinta. In acea perioada deci, cand aflandu-se in constructie manasitrea era oarecum expusa pericolelor din afara, intr-o noapte intunecoasa, a fost atacata de o banda de hoti. Voiau sa intre in biserica, crezand ca acolo este ascuns tezaurul manastirii.

Fara sa intre in nici o chilie, sau apropiat de biserica, dar s-au orprit, deoarce inauntru se auzeau voci care cantau psalmi. Au crezut ca monahii sunt inauntru si slujesc Pavecernita. De aceea s-au indepartat. Au petrecut ceva vreme in padurea deasa din apropiere, dupa care s-au apropiat din nou, sperand ca slujba se va terminat. Cand au ajuns langa biserica insa, din nou au auzit vocile care cantau psalmi si in acelasi timp au observat si o luminata extraordinara, nemaivazut, in sfantul locas. In acelasi timp se raspandea si o puternica mireasma de mir. Psalmodiau ingerii!

Hotii au crezut ca monahii slujesc acum Miezonoptica. De aceea s-au indepartat din nou, asteptand. Acesta se repeta de mai multe ori la rand si intotdeauna se auzeau cantand aceleasi voci ingeresti.

Intre timp a venit ceasul slujbelor de dimineata si, conform randuielii, eclesiarhul s-a dus mai intai la chilia staretului Teodosie.

- Binecuvanteaza parinte, striga.

A primit binecuvantarea acestuia si a inceput sa bata toata pentru Utrenie.

Hotii, cand au auzit toaca si clopotele s-au asuns in padure

- Ce sa facem acum? se intrebau. Se pare ca mai devreme am avut halucinatii si am auzit fantasme. Sa-i lasam sa intre toti in biserica si dupa aceea ne napustim asupra lor si-i omoram pe toti. Asa vom pune mana pe comorile lor.

Astfel ii sfatuise diavolul, nu doar pentru ca ar fi vrut ca monahii sa-si piarda tezaurul manastirii, ci mai ales spre a distruge intreaga obste, pri care atatea suflete si-ar fi gasit mantuirea. Nu a reusit insa varjmasul, fiind invins de rugaciunile cuviosului Teodosie.

Au asteptat deci talharii o vreme, pana cand s-a strans in biserica aleasa turma, impreuna cu fericitul lor pastor Teodosie si indata au inceput psalmii Utreniei, s-au napustit asemenea unor fiare salbatice, asupra lor.

Cand au ajuns insa in fata bisericii, au fost opriti de o inspaimantatoare minune: Biserica, impreuna cu toti cei ce se gaseau in ea, a inceput sa se inalte de la pamant. Si s-a ridicat in aer la o asemenea inaltime incat, nu putea sa mai ajunga nimeni la dansa. Parintii care erau inauntru nu si-au dat seama de nimic. Iar hotii, in fata acestei minuni, au fost cuprinsi de o frica ingrozitoare si s-au intors fiecare pe la casele lor. De atunci s-au pocait si s-au hotarat sa nu mai faca rau nici unui om. Conducatorul lor, impreuna cu alt trei hoti, au venit mai tarziu la manastire si s-au marturisit cuviosului, povestindu-i toata intamplarea.

Acesta, indata ce a auzit cele petrecute, a dat slava lui Dumnezeu, pentru ca pe de o parte pe ei i-a salvat de la o moarte ingrozitaore, iar pe de alta parte pentru ca a pazit manastirea de o groaznica paguba. Hotii, dupa ce au auzit multe cuvinte de invatatura, au plecat si ei dand slava lui Dumnezeu si laudand intelepciunea cuviosului Sau.

Acceasi minune s-a repetat si altadata. Astfel a devenit foarte evident faptul ca erau protejati de Domnul atat monahii, cat si manastirea lor.

Unul dintre boierii lui Iziaslov trecea odata nopatea pe cam, cam la zece kilometri distanta de manastirea cuviosului Teodosie. Si iata! Vazu de acolo o biserica ce era atat de mult urcata la cer, incat atingea norii. Uimit de aceasta revelatie a inceput sa se indrepte catre ea. Voia sa ajunga aproape, spre a vedea mai bine despre ce biserica era vorba. Cand s-a apropiat de manastire a vazut din nou biserica, coborand din inaltime si asezandu-se la locul ei in mijlocul curtii manastirii.

A alergat indata la cuvios si i-a povestit cele vazute. De atunci, nu a incetat sa-l viziteze tot mai des pe sfant si sa-i asculte sfaturile intelepte. Mai mult, a devenit unul dintre sustinatorii materiali ai manastrii, facand nueroase donatii ce au ajutat la ridicarea noilor chilii si la restaurarea bisericii.

Si nu doar pentru biserica, ci si pentru intretinerea intregii manastiri Dumnezeu si-a aratat in chip minunat grija Sa.

Odata s-a intamplat sa treaca pe langa unul dintre terenurile manastirii un convoi de hoti, care erau dusi legati spre oras, pentru a fi judecati. Atunci unul dintre ei, vazand terenul respectiv, a inceput sa-si miste capul zicand:

- Intr-o noapte a venit aici sa furam roadele care erau, dar nu am reusit. Am gasit un hard atat de inalt, incat nimeni nu ar fi putu sa-l sara.

In acest mod Dumnezeu, pentru rugaciunile cuviosului Teodosie, care isi punea toata Nadejdea in El, pazea averea manastirii de hoti. Pentru ca de multe ori sfantul obijnuia sa se plimbe noaptea prin curtea manastirii si sa se roage. Cu aceste rugaciuni inconjura, ca si cu un zid de aparare, manastirea si gradinile ei.

Cuviosul Teodosie, dascalul lepadari de cele desarte, credea ca insusi Dumnezeu avea grija, in afara de cele necesare, sa infrumuseteze manastirea Sa. Aceasta credinta a sa a fost confirmata si de urmatoarea intamplare, in care s-a aratat in chip minunat Preasfanta Nascataore de Dumnezeu.

Unul dintre boierii lui Iziaslov, care se nume la inceput Sutislaos Geuevici, iar dupa primirea sfantului botez Clement, pornind odata impreuna cu domnitorul la razboi a promis urmatoarele:

- Daca ma voi intoarce nevatamat la casa mea, voi da manastirii cuviosului Teodosie doua monede mari de aur pentru icoana Nascatoare de Dumnezeu. Voi face de asemenea si o coronita de aur pentru aceeasi icoana.

A trecut razboiul si au murit foarte multi din ambele tabere. In cele din urma au reusit sa-i invinga pe dusmani, iar cei care se salvasera s-au intors la casele lor. Printre ei si ace boier, care acum insa daduse uitarii promisiunea facuta. Dara iata ce s-a intamplat dupa cateva zile.

Era pe la amiaza si dormea la el acasa, cand deodata a auzit in somn o voce puternica ce-l striga pe nume:

- Clement...!

S-a ridicat brusc si a vazut in fata sa icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, aceea care se gasea la manastirea cuviosului Teodosie - care i-a spus:

De ce, Clement, nu mi-ai dat ceea ce ai promis?

Ai grija sa duci la indeplinire promisiunea ta!

Indata ce a terminat de spus acestea, icoana a disparut.

Speriat cum nu mai fusese niciodata in viata sa, Clement lua cele doua monede aur, dadu comanda sa se faca de graba coronita de aur si alerga intr-un suflet cu ele la manastire, unde le incredinta cuviosului Teodosie.

Dupa cateva zile acelasi boier, luminat de Dumnezeu, a hotarat sa daruiasca manastirii o frumosa si pretioasa Evanghelie. Astfel intr-o zi, ascunzand Evanghelia sub paltonul sau, a venit la cuvios. Dupa slujba s-au asezat sa discute. Clement nu spusese nimic despre Evanghelie si despre intentia sa. Atunci cuviosul ii spusese deodata:

- Frate Clement, da-mi mai intai Sfanta Evanghelie pe care ai promis-o Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si pe care o tii ascunsa sub haina ta, si apoi vom sta la discutii.

Auzind aceste cuvinte, boierul se mira de darul vederii inainte, pe care cuviosul il avea, si o darui cu evlavie.

Intors acasa, le povesti tuturor cum virtosul parinte Teodosie, care in toate este ajutat de Dumnezeu, are pe langa celelalte insusiri duhovnicesti si darul vederii inainte.

Cu cat mai mult aincredere arata cuviosul in Dumnezeu, in diferitele probleme si noi ale manastirii, cu atat mai mult Acesta il acupera cu binefacerile Sale. Vom relata in continuare doar cateva din multele minuni petrecute, spre dovedirea acestei virtuii.

Monahul Ilarion se ocupa zi si noapte cu copiatul cartilor de cult in chilia cuviosului Teodosie, in timp ce acesta psalmodia si torcea lana.

Intr-o seara, in timp ce lucrau, au venit la dansii economul manastirii, monahul Anastasie si le-a spus ca nu mai sunt deloc bani pentru cumpararea hranei de dimineata si pentru celelalte necesitati ale obstii.

- Dupa cum vezi, acum este noapte. Pana maine dimineata mai avem timp. Du-te, deci, si te roaga, ai un pic de rabdare si Dumnezeu va avea grija de noi, i-a spus cuviosul.

Dupa ce a plecat economul, sfantul s-a dus in adancul chiliei pentru a-si face, ca de obicei canonul sau.

Dupa rugaciune se intoarse din nou la lucrul sau.

Iata insa ca nu dupa mult timp, economul veni din nou sa se planga pentru aceasi problema.

- Nu ti-am spus sa te duci sa te rogi, i-a spus iar cuviosul. Linisteste-te! Dimineata te vei duce in oras si vei lua pe datorie cele necesare si mai tarziu, cand Dumnezeu ne va trimite prin grija Sa bani, ne vom achita datoriile. Este vrednic de crezare. Acela care a spus: <Nu va ingrijiti pentru ziua de maine, caci ziua de maine se va ingriji de ale sale>. Domnul nu ne va lasa fara binecuvantarea Sa.

Dupa plecarea din nou a economului s-a aratat in chilia cuviosului un tanar stralucitor imbracat in haine ostasesti. Facu o mica plecaciune, puse pe masa o moneda de aur, dupa care se facu nevazut, fara sa spune nimic. Cuviosul se ridica si lua in mainile sale moneda, slavind cu lacimi in ochi pe Dumnzeu.

Dimineata il striga pe portar, ca sa-l intrebe daca a vazut pe cineva intrand, pe parcursul noptii, in manastire. Acela l-a asigurat ca poarta a ramas incuiata de ieri de la asfintitul soarelui si ca nu intrase nimeni peste noapte.

L-a chemat apoi pe econom si i-a spus:

- Cum spui, frate Anastasie, ca nu mai avem bani ? Cu aceasta moneda de aur sa te duci si sa cumperi tot ceea ce este necesar.

Economul nu si-a dat seama de binecuvantarea lui Dumnezeu. A crezut ca nu a cautat el bine in sertarul destinat banilor si de aceea si-a cerut iertare facand metanie.

- Frate, l-a povatuit cuviosul, sa nu disperi niciodata. Sa ai credinta. Orice problema ai, sa o lasi in semaa lui Dumnezeu. Acesta are grija de toate nevoile noastre. Astazi chiar sa pregatesti o masa mai bogata pentru frati, pentru ca este o zi in care ne-a vizitat harul lui Dumnezeu. Si cand nu vom mai avea din nou bani, Dumnezeu va avea grija - cum de astfel s-a si intamplat.

Intr-o alta zi chelarul a venit la cuvios si i-a spus:

- Astazi nu avem nimic de pus pe masa pentru frati.

- Du-te, i-a raspuns acesta, si roaga-te cu staruinta lui Dumnezeu pentru ca sa-si arate pronia Sa. In caz ca nu vom fi vrednici de aceasta, vei fierbe niste grau, il vei amesteca cu miere si-l vei da fratilor sa manance. Cu toate acestea sa speram in ajutorul Domnului. El care a trimis neascultatorilor evrei hrana din cer in desert, poate sa faca acelasi lucru si cu noi astazi.

Dupa plecarea chelarului cuviosul a inceput sa se roage fierbinte.

Si iata! Ioan, primul dintre boierii domnitorului Iziaslov, a fost luminat de Dumnezeu sa trimita manastirii trei carute incarcate cu tot felul de alimente - paine, branza, peste, vin, grau miere, si altele.

Indata ce a vazut acestea, cuviosul a slavit din tot sufletul pe Dumnzeu.

- Vezi, frate Teodor, i-a spus chelarului, ca nu ne paraseste Preabunul Dumnezeu ? Este de ajuns sa credem din tot sufletul in El. Du-te, deci, si pregateste o masa bogata pentru frati, pentru ca astazi ne-a vizitat Domnul.

Alta data a venit la cuviosul Teodosie un preot din orasul Kiev si i-a cerut niste vin pentru Sfanta Liturghie. Cuviosul i-a poruncit eclesiarhului sa-i dea. Acela insa i-a raspuns ca vinul s-a imputinat si ca abea le va mai ajunge lor pentru dou trei zile.

Sa-i dai pe tot preotului si pentru noi va avea grija Dumnezeu, ii raspunsese cuviosul.

Eclesiarhul insa, opri o parte din vin, pentru Liturghia de a doua zi.

Preotul lua vinul, si cand vazu ca totusi e cam putin i-l arata cuviosului. Acesta il cehama din nou pe eclesiarh si-l certa zicandu-i:

- Nu ti-am zis sa-i dai tot vinul ? Nu te mai ingriji pentru maine, pentru ca nu este cu putinta ca Dumnezeu sa lase biserica Maicii Sale fara Sfanta Liturghie. Si nu doar atat, ci vei vedea ca astazi, prin voia lui Dumnezeu, vor geme butoaiele noastre pline de vin!

Atunci eclesiarhul i-a dat preotului tot vinul. Dupa masa de seara, asa cum prevazuse cuviosul, a venit binecuvantarea lui Dumnezeu: O femeie evlavioasa, care se ingijea de aprovizionarea palatului regal, a trimis la manastire trei butoaie mari pline cu vin.

Eclesiarhul nu mai stia cum sa dea slava lui Dumnezeu, admirand in acelasi timp harisma vederii inainte a staretului sau, care-i spusese:<Astazi, prin voia lui Dumnezeu, vor geme butoaiele noastre pline de vin!>

Acelasi eclesiarh a povestit si o alta minune care s-a petrecut prin rugaciunile cuviosului.

Se apropia sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului si nu mai era ulei de masline pentru candele. Astfel eclasiarhul s-a gandit sa foloseasca ulei de floarea soarelui, care nu arde insa tot atata de bine. Intrebandu-l pe cuvios ce sa faca, acesta i-a raspus sa faca cum o crede mai bine de cuvinta. Insa ce s-a intamplat. Pe cand eclesiarhul se ducea sa ia din uleiul de floarea soarelui, a observat ca in butuiul respectiv cazuse si se insecase un soarece. Se duse repede si-i spus staretului:

- Desi am inchis cu multa atentie butuiul, fara sa pot intelege cum s-a intamplat, am gasit inauntru un soarece mort.

Cuviosul, intelegand ca aceasta o ingaduise Dumnezeu pentru a pedepsi necredinta lui, spuse:

- Trebuie, frate, sa nadajduim in ajutorul lui Dumnezeu. Sa credem ca El poate sa ne trimita tot ceea ce avem nevoie. Sa nu ne purtam cu necredinta. Sa arunci acum uleiul din acel butoi. Sa ne daruim rugaciunii fierbinti si Dumnzeu ne va trimite chiar astazi, ulei de masline din belsug.

Eclesiarhul asculta porunca staretului, iar acesta se dedica unei rugaciuni adanci. Spre seara, unul din bogatasii orasului darui manastirii un butoi mare cu ulei de masline. Si din nou cuviosul a dat slava lui Dumnezeu, care atat de repede a raspuns rugaciunii sale. Astfel nu numai ca toate calndelele au fost umplute, ci a mai ramas si o mare rezerva. Iar in ziua hramului, biserica Nascatoarei de Dumnezeu stralucea de lumina.

La multele minuni, care s-au facut prin rugaciunile cuviosului spre plinirea nevoilor manastirii, o adaugam si pe aceasta:

Domnitorul Iziaslov, care nutrea, cum am vazut, sentimente de calda iubire crestineasca catre cuviosul Teodosie si venea deseori sa-l viziteze si sa se bucure de sfaturile sale duhovnicesti, odata, intr-una dintre aceste vizite, a ramas la manastire pana spre seara tarziu, dupa Pavecernita.

Peste putin - aceasta era voia lui Dumnezeu - a inceput o ploaie puternica. Atunci cuviosul a dat ordin chelarului sa-i pregateasca domnitorulu masa de seara. Acesta insa-l anunta ca tocmai se terminase rachiul din miere, cu care de obicei ii serveau pe invitati, si astfel nu avem ce sa punem la aperitiv domnitorului si boierilor sai.

- Nu mai este deloc? intreba cuviosul.

- Deloc, raspuns chelarul.

Ia, du-te si vezi, poate a ramas macar putin.

Credeti-ma, parinte, am intors butoiul cu gura in jos.

- Du-te si numele DOmnului nostru Iisus Hristos vei gasi, ia spus plin de har cuviosul.

Cand a coborat chelarul in pivnita, a gasit butoiul drept si plin pana la gura cu rachiu de miere. Zguduit de aceasta minune, a alergat de indata sa-i spuna staretului cele vazute.

Pastreaza tacerea, fiul meu, i-a spus cuviosul. Nu spune nimanui nimic. Asaza acum masa pentru domnitor. Pune si fratilor din obste din rachiul de miere. Este din binecuvantarea lui Dumnezeu.

Mai tarziu, dupa ce ploaia a incetat, domnitorul s-a intros la palatul sau. Acea binecuvantata bautura a tinut pentru multa vreme la manastire, spre mangaierea fratilor obstii.

Altadata brutarul manastirii i-a spus cuviosului ca nu mai era faina pentru a coace paine.

- Uita-te, i-a spus cuviosul, poate mai este macar putina, ca sa ne ajunga pana cand se va ingriji din nou Dumnezeu.

Brutarul insa a insistat:

- Chiar eu am facut ordine si am maturat in toata magazia. Mai sunt doar trei, patru ciruri de boabe.- Crede-ma, copilul meu, ca din aceasta cantitate mica de boabe Dumnezeu nu poate da multa faina. Asa a facut pe timpul profetului Ilie acelei vaduve, si au trait si ea si copiii ei pana a incetat seceta. Si acum acelasi Dumnezeu exista si are puterea de a le inmulti pe acele putine. Du-te, deci, ca sa vezi ca ne va trimite binecuvantarea Sa.

Brutarul a plecat si cand a ajuns la magazie a vazut ca era plina de faina. Uimit de aceasta minune extraordinara, s-a intros sa-i spuna cuviosului, iar acela l-a povatuit:

- Nu spune nimanui nimic, copilul meu, ci mergi si pregateste painea pentru frati. Datorita rugaciunilor lor, Dumnezeu ne-a trimis mila Sa cea bogata.

Invatandu-i, mangadindu-i si povatuindu-i in fiecare zi pe frati, cuviosul Teodosie ii inaintara in virtuti si-i ajuta sa se dedice ascezei cu mai mult zel. Iar Domnul L-a sustinut si a pecetluit cuvintele sale cu atatea minuni care au urmat.

Noptile si le petrecea intotdeauna in rugacine. Cu nenumarate ingenuncheri si lacrimi multumea si slavea pe Dumnzeu pentru toate binefacerile Sale. De multe ori fratii care slujeau ca eclesiarhi isi dadeau seama de aceasta in urmatorul chip:

Inainte de a se da desteptarea pentru slujba de dimineata si de a se bate toaca, eclesiarhul mergea incetisor, fara sa faca nici cel mai mic zgomot la chilia staretului, ca sa ceara binecuvantarea. In timp ce se apropia il auzea ca se roaga fierbinte cu suspine si cu lacrimi, facand metanii mari si atingand cu capul podeaua. Se dadea atunci un pic mai in urma si incepea sa paseasca cu pasi apasati, zgomotos, ca sa-l auda cuviosul. Acesta indata ce-l auzea, se orea din rugaciune si se prefecea ca doarme. Eclesiarhul batea la usa strigand: Binecuvanteaza parinte! Cuviosul insa nu raspundea decat la a tria strigare, cand se prefacea ca abea s-a sculat: Domnul nostru Iisus Hristos sa te binecuvanteze, fiul meu! Dupa aceea, era primul care ajungea la biserica. Din smerenie deci, a continuat sa faca asa in toate noptile vietii sale

Pe toata perioada in care a fost staret s-a distins si prin alte eforturi ascetice, nu doar spre folosul sau duhovnicesc, dar spre al pastaritilor care-i erau incredintati de Dumnezeu.

Astfel niciodata nu a fost vazut de catre frati dormind sau intins pe pat. Cand se termina Pavecernita si dorea sa se odihneasca se aseaza doar un pic pe un scaun undeva. Dupa un scurt ragaz se scula si incepea din nou metaniile si rugaciunile pana la ceasul Mieonopticii.

Niciodata nu l-au vazut facand baie, ca sa ofere o astfel de placere trupului sau. Se spala doar pe maini si pe fata. Cand le poruncea cumpatare fratilor monahi era primul care dadea exemplu in acest sens, multumindu-se numai cu putina paine uscata, apa si legume fierte.

De asemenea niciodata nu se arata suparat. La trapeza niciodata nu l-au vazut posomorat. Infatisarea sa era bucuroasa, luminoasa, plina de prezenta harului lui Dumnezeu.

In fiecare an in Postul Mare se retragea intr-o pestera. In aceasta mai tarziu a fost asezat si sfintitul sau trup. Izolat, se dedica acolo ascezei pana la saptamana Floriilor. Viner seara, la Vecernia pentru Sambata lui Lazar se intorcea si statea la usa bisericii. Ii povatuia pe frati, daruindu-le curaj si putere pentru efortul postului indelungat. Straduintele sale ascetice le prezenta ca fiind neinsemnate, fata de cele facute de ei.

In acele zile de multe ori, noaptea, se retragea intr-o pestera si mai indepartata, fara ca fratii sa prinda de stire, si se nevoia acolo singur, vazut numai de Dumnezeu. De acolo, intr-una din seri, mai inainte de Vinerea din saptamana Floriilor, se intorcea la prima pestera. Iar Vineri se intorcea la manatire.

In pestera unde se dedica ascezei, demonii incercau mult sa-l chinuiasca, in special dupa Pavecernita, in timp ce statea un pic ca sa se odihneasca. Unii dintre demoni strigau cu putere, altii treceau chipurile in viteza cu niste trasuri uriase ca sa-l sperie, altii bateau tobe, altii se jucau cu flacari. De strigatele si de zgomotele lor se tulbura toata pestera. Cuviosul insa nu se speria de toate acestea. Se insemna cu Sfanta Cruce, se ridica de pe scaunul sau si incepea din nou spunerea de psalmi pana cand strigatele demonice incetau. Aceasta se repeta de mai multe ori, fara sa reuseasca apraope deloc sa se odihneasca. Pana cand in cele din urma, cu harul lui Dumnezeu, ii invingea. Si-a dobandit astfel harisma alungarii demonilor astfel incat, dupa o vreme, acestia nu mai indrazneau sa se apropie de pestera sa.

Cunoastem multe alungari de demoni savarsite de cuvios. Vom relata in continuare numai cateva dintre ele.

Se obisnuisera demonii sa se arate la brutaria manastirii si sa produca multe pagube. Imprastiau faina, dadeau coca pe jos si alte neajunsuri. Fratele responsabil de brutarie a povestit atunci cuviosului cele ce se intamplacu. Acesta a trecut seara pe acolo si incuindu-se pe dinauntru, s-a dedicat rugaciunilor fierbinti pana dimineata. De atunci nici un demon nu s-a mai aratat la brutarie.

Un alt frate, care lucra la grajdurile manastirii, a venit la cuvios si s-a plans:

- In grajd s-au instalat niste demoni care produc o mare dezordine. Sperie animalele si nu le lasa sa manance linistite. Frate mai mare s-a rugat de multe ori ca sa-i alunge, a dat si cu aghiasma dar fara nici un rezultat.

Cuviosul, inarmat pentru inca odata cu postul si cu rugaciunea, s-a dus in grajd. A ajuns acolo seara. A inchis poarta si toata noaptea s-a daruit rugaciunii. Rezultatul a fost ca de atunci, nu numai la grajduri, dar nici in intreaga regiune nu s-au mai aratat diavolii si nu au produs nimnui nici o paguba.

Cuviosul nu se multumea insa numai cu propriile sale izbanzi impotriva diavolului. Dorea ca si alt frati calugari sa reuseasca aceasta. De aceea, cand afla ca anumite ganduri viclene il chinuiau pe vreunul dintre frate, il chema langa dansul si-l invata cum sa le infrunte. Il sfatuia sa nu se seperie de atacurile demonice, sa nu paraseasca niciodata lupta, sa se inarmeze cu postul si cu rugaciunea si sa se lupte pana cand Dumnezeu ii va darui victoria.

In legatura cu lupta sa impotriva demonilor, cuviosul le-a povestit fratilor urmatoarea intamplare, petrecuta pe vremea cand era mai tanar:

Intr-o noapte, pe cand ma gaseam in chilia mea si citeam la Psaltire, am vazut deodata chiar in fata mea un caine mare negur. Statea acolo nemiscat si ma impiedica sa-mi fac mentaiile. La inceput nu l-am bagat in seama. Au trecut mai multe ore si atunci am luat hotararea sa-l lovesc. In momentul in care ma pregateam sa o fac, a disparut din fata mea. M-am speriat asa tare, incat imi venea sa fug si sa parasesc acel loc. Si poate asi fi facuta-o, daca nu m-ar fi ajutat Domnul. Cand mi-am revenit din acea mare spaima, am inceput sa ma rog fierbinte si sa fac metanii. La sfarsit frica mi-a disparut definitiv. De atunci nu m-am mai speriat de aratarile diavolilor care au mai aparut in fata mea.

Cu asemenea cuvinte si sfaturi ii intarea cuviosul pe frati, in lupta lor impotriva duhurilor necurate.

Fratele Ilarion, despre care am amintit si mai inainte, i-a povestit fericitului Nestor urmatoarele:

- Am suferit multe in chilia mea din partea demonilor. Intr-o noapte, abia ma asezasem pe pat cand s-a infatisat inaintea mea o intreaga ceata. M-au atacat. Ma trageau de par, ma tarau pe jos si ma bateau. Altii au ridicat tot zidul din fata mea si mi-au spus amenintator: <O sa-l aruncam peste tine ca sa te omoram!>

Situatia aceasta s-a repetat si in noptile urmatoare. Nu mai putea deja suporta si am mers la cuviosul Teodosie. I-am spus ca ma gandesc sa-mi schimb chilia. El insa nu a fost de acord. <Nu frate!>, mi-a spus, <nu pleca, sa nu se bucure duhurile cele necurate, vazand ca te-au invins si te-au fortat sa fugi. In acest mod iti vor provoca un rau si mai mare, deoarece vor obtine o anumita puterea asupra ta. Sa ramai acolo si sa-ti cultivi rugaciunea. Iar Dumnezeu, vazand rabdarea ta, iti va darui izbanda asupra lor>. Atunci eu i-am spus din nou: <Parinte, te implor, imi este imposibil sa mai raman in chilia mea. Are inauntru o multime de demoni>. Atunci cuviosul m-a insemnat cu semnul Sfintei Cruci si mi-a spus: <Du-te, fratele meu, in chilia ta. De acum inainte nici nu-i vei mai vedea, nici nu-ti vor mai face nici un rau>. Am crezut ceea ce mi-a spus, am facut metanie si m-am indeparat.

Viclenii demoni nu s-au mai aratat in chilia mea niciodata. Rugaciunile cuviosului teodosie ii alungasera.

Cuviosul Teodosie s-a aratat a fi plin de curaj, nu numai impotriva vrajmasilor celor nevazuti, dar si impotriva celor vazuti. De multe ori obisnuia sa plece noaptea in chip tainic de la manastire si sa se duca la comunitatea evreilor din oras. Intra in plemica cu ei pe seama Persoanei Mantuitorului. De multe ori, mahnit pentru indarjirea lor, ii numea tradatori ai legii si uciasi de Dumnezeu. Isi dorea foarte mult sa marturiseasca pretutindei credinta cea adevarata si era gata sa se jertfeasca pentru adevaruri. Ar fi vrut sa fi trait in epoca martirilor si sa se jertfeasca pentru Hristos, spre a deveni pe deplin un urmator al Sau. Acesta s-a vazut si din urmatoarea intamplare.

Cu un an inainte de trecerea sa la Domnul, la 1073, prin lucrarea diavolului a inceput un razboi civil intre cei trei frati care conduceau Rusia. Domnitorul Cernigov, Saviatoslav impreuna cu cel de Pereghiaslav, Vsevolod, au declarat razboi celui de Kiev, Iziaslov, care era fratele lor mai mare. Au reusit chiar sa cucereasca Kievul si sa-l alunge de aici (Dupa Sfantul Vladimir (+ 1015) statul rus s-a impartit in sapte voievodate conduse de mostenitorii sai. Deoarece insa, dupa moartea fiecarui domnitor in parte, domnia se impartea intre mostenitorii sai, in scurt timp aceste sapte state au devenit si mai multe. Unele dintre ele au rezistat mai mult in istorie - cum ar fi cele de Smolensk, Riazan-Murom, Suzdal, Rostov si cel de Kiev - cel mai important, mai bogat si mai ravnit dintre toate. Si cu toate ca aceste voievodate erau indeplendente unul fata de celalalt, recunosteau insa suprematia Kievului, unde domnea intotdeauna cel mai mare dintre frati, urmas al dinastiei de Rurik. Cand murea deci domnitorul Kiev, il urma la tron nu fiul sau cel mare ci fratele sau urmator ca varsta, indiferent de locul in care s-a fi gasit atunci domnitorul. Acesta insa a fost un izvor de nesfarsite conflicte armate si razboaie civile. Astfel, perioada dintre moartea domnitorului Iaroslav (1054) pana la aparitia tatarilor (1224) a fost cea mai tulbure din istoria Rusiei. Istoritul rus Pogadin a numarat 64 de voievodate, 83 de razboaie civile si 293 de domnitori, care s-au luptat in aceste doua secole pentru cucerirea si suprematia asupra Kievului.)

- Nu este demn de mine sa vin la masa lui Izabel si sa gust o mancare imbibata cu sange si miroase a crima.

I-a mai spus si altele, iar la sfarsit a adaugat:

- Sa transmiti, te rog, tot ce ti-am spus stapanilor tai.

Si intr-adevar, domnitorii au fost informati despre pozitia sa, dar nu s-au maniat pe el. Intelegeau ca avea dreptate. Cu toate acestea nu au ascultat sfaturile sale si nu au incetat sa-l urmareasca pe fratele lor, pana cand nu l-au indepartat dincolo de granitele tarii. Astfel Saviatoslov a condus regiunea Kievului, in timp ce Vsevolod, care era mai mic, regiunea Pereghiaslov.

Cuviosul a pornit insa o aspra campanie de acuzare impotriva lui Sviatoslav. In condamna pentru nedreptatea de a fi ocupat prin forta tronul si de a-l fi prigonit pe fratele sau mai mare. Toate acestea le transmitea domnitorului fie prin epistole, fie prin diversi oficiali de la curte, care veneau sa viziteze manastirea.

In cele din urma i-a trimis o lunga scrisoare, in care-l acuza zicand:

- <Glasul sangelui fratelui tau striga catre Dumnzeu>, la fel ca oarecand cel al lui Abel impotriva lui Cain.

Apoi ii enumera diverse exemple din Vechiul Testament si din antichitate in legatura cu uciderea si prigonirea de frati. Indata ce a citit aceasta scrisoare, domnitorul s-a infuriat foarte tare. A aruncat-o jos si a calcat-o nervos in picioare, invartindu-se ca un leu turbat in cusca si fiind hotarat ca de data aceasta sa-l bage in inchisoare pe cuvios.

Fratii de la manastire, plini de tristete, il implorau sa inceteze cu aceste proteste. De asemenea diferiti oameni de la curte il sfatuiau sa nu se mai opuna domnitorului. <Este gata sa te bage in inchisoare>, ii spuneau. Cuviosul cand a auzit de inchisoare s-a bucurat.

- Acest lucru, fratilor, imi da o mare bucurie, spunea. Nimic nu ma poate ferici mai mult decat aceea de a suferi prigoniri pentru cauza adevarului. Nu cumva imi voi pierde bogatiile? Nu cumva ma voi despartii de copiii mei si de patria mea? Cand am venit pe lume nu am adus nimic cu noi. Goi ne-am nascut si goi vom pleca. Eu sunt gata si pentru inchisoare si chiar si pentru moarte.

Isi dorea foarte mult martiriul si de aceea nu inceta sa-l acuze pe nedreptul domnitor. Dar cu toate ca furia lui Sviatoslav era mare nu a indraznit sa se atinga de cuvios, deoarce vedea ca este un om drept si foarte respectat de catre toti oamenii din tara.

Dupa putin timp insa cuviosul Teodosie, presat de catre frati si de catre oicialii de la curte si-a schimbat atitudinea. A vazut de astfel ca domnitorul nu este deloc schibat in urma acestor interventii mustratoare. De aceea a hotarat sa incerce cu vorba buna, ca sa-l faca sa-si dea sema astfel de raul pe care-l facuse fratelui sau, si sa se indrepte.

Dupa cateva zile Sviatoslav a aflat de schimbarea in atitudinea cuviosului si s-a bucurat. De mult isi dorea de astfe, sa poata si el sa se bucure de sfaturile duhovnicesti ale staretului. Si-a facut deci curaj si a cerut sa i se permita vizitarea manastirii. Au fost informat desore aprobarea data de cuvios si cu bucurie a pornit impreuna cu boierii de la curte spre manastire.

Cuviosul si fratii, iesind din biserica, i-au primit cu toate onorurile cuvenite. Dupa schimbul de saluturi oficiale, domnitorul l-a imbratisat pe cuvios zicandu-i:

- Eu, parinte, nu am indraznit pana acum sa va vizitez. M-am gandit ca nu nu-mi veti permite intrarea, pentru ca erati suparat pe mine.

- Si ce este, inaltimea voastra, supararea noastra, in fata puterii voastre? Noi suntem insa obligati sa spunem si sa subliniem cele ce sunt folositoare pentru mantuirea sufletului, iar dumneavoastra aveti datoria sa ne ascultati.

Dupa ce a avut loc o scruta slujba in biserica, cuviosul a inceput sa discute cu domnitorul. Sprijinindu-se pe exemplelele din Sfanta Scriptura, cuviosul i-a vorbit despre dragostea care trebuie sa existe intre frati. Domnitorul la randul sau a incercat sa-si justifice atitudinea sa, acuzandu-l pe frate sau de mai multe nedreptati pe care i le facuse in trecut si peste care-i foarte greu sa poate trece, pentru a se ajunge la impacare. Apoi au discutat pe teme duhovnicesti. Domnitorul a plecat foarte bucuros catre palatul sau, pentru ca avusese in sfarsit ocazia sa discute cu aceste mare om al cetatii. De atunci l-a vizitat tot mai des. Insa si cuviosul l-a vizitat la palat, punandu-i mereu in vedere frica de Dumnezeu si dragostea pentru frati.

Intr-una dintre aceste vizite, pe cand intra in palat, cuviosul a vazut o mare trupa de muzicanti. Din viori si din trompete rasunau melodii care-l distrau pe domnitor. Cuviosul s-a asezat atunci langa el posomorat si cu privirea in jos. Apoi s-a apropiat de el si i-a spus:

- In viata de apoi, vor exista oare toate acestea... ?

Observatia aceasta l-a miscat pe Sviatoslav, care a poruncit indata sa se opreasca muzica. Si de atunci, de fiecare data cand era vizitat de staret, dadea ordin sa se opreasca instrumentele. Iar cand stia ca se apropie de palat ii iesea in intampinare cu mare bucurie. Odata l-a intampinat cu urmatoarele cuvinte:

- Parinte, iti marturisesc cu toata sinceritatea. Daca cineva mi-ar spune ca va invia tatal meu din mormant si tot nu as simti aceasi bucurie, care mi-o da venirea voastra. Si nu as simti nici frica si respectul pe care mi le inspira cuviosia voastra.

Atunci sfantul i-a raspuns:

- Daca intr-adevar iti insir atata teama, ascuta de sfatul pe care ti l-am dat si da-i inapoi tronul fratelui tau mai mare, pe care acesta l-a mostenit de la tatal vostru.

Cand a auzit aceste cuvinte domnitorul s-a pierdut cu firea, fara sa stie ce sa mai spuna. Ins aura pe care cel viclean o sadise in inima sa, il facea sa ramana neschimbat in hotararea sa.

Trebuie sa mai amintim aici ca sfantul Nikon, cel care-l tunsese in monahism pe cuviosul Teodosie, atuni cand a inceput razboiul intre domnitori, a plecat de la Pecerska si s-a refugiat impreuna cu inca doi frati monahi la Tmutaracan, intemeind acolo o manastire. Cuviosul Teodosie, il rugase atunci sa nu plece de langa dansul. Vroia ca sa-l aiba inca aproape, in acesti ultimi ani ai vietii sale.

Voia lui Dumnezeu era insa ca el sa nu fie prezent la aceasta infruntare, pe care cuviosul o purta cu domnitorul, ci sa-i lumineze si pe aceia care se aflau in acele tinutiri indepartate.

Vazand cuviosul Teodosie ca obstea s-a marit foarte tare si manastirea era deja mica pentru atatia frati, nu stia ce sa faca. Atunci a cerut cu rugaciuni fierbiti de la Dumnezeu sa-i arate ce sa faca, gandindu-se ca ar fi fost bine sa gasesca un loc mai larg in care sa se zideasca o biserica mare de piatra pentru Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. Si intr-adevar, rugaciunile sale au fost ascultate de Dumnezeu, care in chip minunat i-a descoperit locul unde trebuia ridicata mareata catedrala.

Un crestin evlavios si cu frica de Dumnezeu mergea intr-o noapte pe dealurile din apropierea Pecerskai, si iata ce s-a invrednicit sa vada: deasupra manastirii se ridicase o minunata lumina - ca ceea pe care o vazuse si staretul Sofronie -iar in mijlocul acesti lumini se gasea cuviosul Teodosie. Era in fata bisericii si cu mainile ridicatre catre cer se ruga fierbinte. Uimit peste masura de aceasta viziune, acel om al lui Dumnezeu a vazut in continuare o flacara imensa ce a tasnit din biserica. Asemenea unei sageti luminoase a zburat catre unul dintre dealurile din apropiere, exact acolo unde mai tarziu s-a construit noua biserica. Flacara a ramas intinsa multa vreme, pana ce omul a trecut de cealalta parte a muntelui. Ceea ce a vazut in acea noapte, a spus apoi fara intarziere cuviosului.

O minune asemanataorae a facut DUmnezeu si cu locuitorii unui alt sat din apropiere. Era noapte. Deodata s-au auzit imnuri de psalmi, cantate de nenumarate voci. Treziti din somn, oamenii din sat s-au urcat pe dealul din apropiere, ca sa vada de unde proveneau acele voci. Si iata! Inconjurata de lumin, s-a aratat in fata lor Pecerska. Din biserica ieseau o multime de monahi. Unii tineau pe umeri icoana Nascatoarei de Dumnezeu si ceilalti psalmodiau, tinand in maini lumanari aprinse. in frunte inainta staretulul lor Teodosie. Cand au ajuns la locul unde s-a construit mai tarziu noua biserica, au inaltat catre Dumnzeu imnuri si rugaciuni. Apoi s-au intors psalmodiind la manastire.

Si nu doar unul sau doi oameni au vazut aceste lucruri minunate, ci aproape toti oamenii satului. Si s-a adeverit apoi ca aceia care psalmodisera nu erau monahii de la manastire, ci ingerii, deoarce monahi nu vazusera nimic din toate acesta si nici nu organizasera o astfel de litanie. Au slavit deci toti intr-un glas pe Dumnzeu, care pentru rugaciunile cuviosului Teodosie a binecuvantat atat de mult acel loc.

Astfel, in timp ce cuviosulo se rugase in manastire pentru construirea noii bisericii, a primit in chip minunat acest raspuns la cererile sale. Si mai era ceva foarte minunat si nesperat: cuviosul Antonie venea sa ajute. In urma sa veneau zidarii, care erau de la Constantinopol. Cu semne minunate Dumnzeu ii adusese aici ca sa zideasca biserica Maicii Sale.

Cand prin descoperire dumnezeiasca a inceput ridicarea noului locas, insusi cuviosul lucra in fiecare zi la fel ca si ceilalti muncitori. Oricine il vedea muncind, nici nu-si dadea seama ca acesta ar fi putut fi staretul. Hainle sale si infatisarea sa semerita il faceau sa para unul dintre zidari.

O vaduva saraca, care venise sa ceara ajutorul sau, l-a vazut printre muncitori.

- Hei, calugare, i-a spus, este la manastire staretul vostru ?

Iar cuviosul i-a raspuns:

- Ce treaba ai cu el? Este un pacatos.

- Daca este pacatos sau nu eu nu stiu, a spus femeia. Ceea ce stiu este ca a salvat pe multi nefericiti si disperati. Vreau sa ma ajute si pe mine, care am fost nedreptatita de catre un judecator.

Atunci cuviosul s-a interesat sa afle problema ei si a simtit pentru aceasta o adanca compasiune, atunci cand a aflat in ce mod fusese nedreptatita.

- Intoarce-te la casa ta, i-a spus, si eu ii voi povesti toate acestea staretului. Acela te scoate din aceasta incurcatura.

Si intr-adevar, a intervenit pe langa acel judecator, cerand sa i se returneze femeii tot ceea ce-i fusese luat pe nedrept.

Cu astfel de fapte vrednice de lauda se imbogatea cuviosul, luptand totodata pentru ridicarea cat mai grabnica a noii biserici. Nu a apucat insa sa o vada terminata, deoarece timpul vietii sale ajunsese la apus. Insa si dupa stingerea sa, de acolo de sus de langa Dumnezeu, a intarit cu rugaciunile sale lucrul celor de pe pamant, lucrare ce a fost terminata de fericitul Stefan, urmasul sau in scaunul staretiei.

Desi era numai de patruzeci si cinci de ani, cuviosul parintele nostru Teodosie se apropia insa, de sfarsitul vietii sale pamantesti. El a prevazut chiar si ziua in care avea sa plece din aceasta lume. De aceea, a dat porunca sa se adune in jurul sau intreaga obste; si aceia care erau in manastire si aceia care se gaseau la vreo ascultare in afara ei.

Cu emotie a inceput apoi sa-i povatuiasca pe toti. I-a indemnat sa-si indeplineasca cu multa atentie si sarguinta ascultarile. In timp ce lacrimi fierbinti ii curgeau de pe obraji. le vorbea despre mantuire, despre viata in Dumnzeu, despre asceza, despre post. Le-a spus sa se ingrijeasca pentru infrumusetarea bisericii si sa intre intr-insa cu multa evlavie si frica de Dumnezeu. Sa aiba dragoste intre ei si sa faca ascultare nu numai de cei mai mari decat ei, ci si fata de toti ceilalti. La sfarsit i-a binecuvantat pe fiecare in parte si le-a spus cu emotie sa mearga in pace.

Apoi a venit la dansul sa-l vada si domnitorul. L-a povatuit si pe acesta cu multa dragoste. L-a indemant sa cultive evlavia in popor, sa apere Ortodoxia si sa se ingrijeasca de sfintele biserici.

- Ma voi ruga, i-a spus, Domnului si milostivei Maicii Sale, ca sa-ti daruiasca o domnie linistita si pasnica. Si incredintez evlaviei tale sa ai grija de aceasta manastire, care este casa Preasfintei Nascatoare de Dumnzeu si a carei zidire s-a datorat bunavoirii Sale.

Apoi cuviosul a fost cuprins de frisoane si de puternica temperatura. Epuizat, a fost nevoit sa se intinda pe pat - pe care altadata, pana atunci, de-a lungul vietii sale monahale, nu se asezase.

- Fie sa se faca voia Domnului, a spus. Sa faca Domnul ceea ce a hotarat pentru mine. Te rog insa, Stapane al meu Iisuse Hristoase, sa ai mila pentru sufletul meu. Sa nu fie amenintat de viclenele duhuri, ci sa fie intampinat de ingerii tai. Acestia sa-l treaca vamile intunericului si sa-l conduca spre lumina milei Tale.

Dupa aceste cuvinte se opri din vorbit. A urmat o lunga tacere. Nu a mai putut spune nimic si nici nu s-a mai deschis ochii sai. Cu durere in suflet, fratii calugari urmareau starea sa de slabiciune, ce a durat trei zile. Daca nu l-ar fi vazut ca inca respira, ar fi crezut ca a murit.

Dupa trei zile situatia s-a mai ameliorat un pic si cuviosul a putut sa se ridice de pe pat. S-au strans din nou in jurul sau toti fratii.

- Fratilor si parintilor, le-a spus, iata ca timpul vietii mele pamantesti se apropie de sfarsit. Aceasta mi-a descoperit-o de mult Domnul, odata, in timpul Postului Mare, pe cand ma rugam in pestera. Ceea ce cer de la voi este sa va adunati impreuna si sa va alegeti un nou staret, pe care sa-l instalez in locul meu.

Auzind aceste cuvinte fratii au fost coplesiti de durere si au izbunit in plans. Cu inima grea s-au dus si s-au sfatuit pentru alegerea noului staret. Cu totii impreuna l-au ales pe cuviosul Sftefan, care era eclesiarhul manastirii.

In ziua urmatoare cuviosul i-a chemat din nou pe toti fratii.

- Ce ati hotarat, copii mei? Pe cine il considerati a fi vrednic de staretie?

- Parintele Stefan este vrednic, au raspuns cu totii.

Cuviosul l-a chemat langa sine pe parintele Stefan, l-a binecuvantat cu mainile sale si l-a declarat in mod oficial urmasul sau la staretie.

- Acum, fiul meu, i-a spus, iti incredintez manastirea. Sa pastrezi cu multa bagare de seama regulamentul ascultarilor. Sa pastrezi vii traditiile care s-au impus cu timpul. Sa nu schimbi niciodata tipicul si sa lucrezi intotdeauna dupa ordinea canonica monahala.

Apoi s-a adresat catre frati. I-a povatuit sa faca ascultare de nou lor staret. A insistat foarte mult in aceasta privinta. La sfarsit le-a spus ceasul in care el va trece la cele vesnice.

- Sambata, la apusul soarelui, sufletul meu va parasi trupul acesta stricacios.

Incet, incet, cuviosul se simtea rapus de boala.

Parintele Stefan nu se indeparta o clipa de la capul sau. Il slujea cu smerenie si asculta ultimele sale sfaturi in legatura cu noua sa misiune.

Sambata dimineata cuviosul i-a chemat din nou pe frati la dansul. Intr-o admosfera de suspine si lacrimi, a dat fiecaruia imbratisarea cea de pe urma.

- Iubitii mei, copii, fratii mei, le-a spus, v-am dat imbratisarea iubirii, deoarece se apropie plecarea mea catre Stapanul meu Iisus Hristos. Iata-l aici si pe staretul, pe care voi insiva vi l-ati ales. Sa-l aveti toti ca pe un parinte duhovnic, sa-l respectati si sa ascultati poruncile sale. Dumnezeu, Inteleptul Creator a tot ce exista, sa va binecuvanteze, sa va pazeasca neintinati de vicleniile vrajmasului si sa va tina intotdeauna uniti, cu credinta nezdruncinata, nadejde si iubire. Fie sa va invredniceasa sa-i slujiti fara patini, uniti, in iubire, intelegere, smerenie si ascultare, astfel incat sa devenit desavarsiti, <dupa cum si Parintele nostru Ceresc desavarsit este>.Domnul sa fie intotdeauna cu voi.

In continuarea cuviosul le-a cerut sa nu faca inmormantarea sa cu onoruri si fast:

- Si acum va rog fratilor, si in acelasi timp va dau si ultima ascultare, sa ma ingropati in pestera in care imi petreceam zilele postului. Nici sa nu spalati saracaciosul meu trup, nici sa nu-mi schimbati rasa pe care o port acum. Si in afara de voi cei din obste, nimeni altcineva strain sa nu fie prezent la inmormantarea mea.

Cu mare tristete au acceptat fratii si aceste ultime povatuiri. Si ca sa-i intaresca in suferinta lor a adaugat:

- Va promit, fratilor si parintilor ca, chiar daca plec cu trupul, cu duhul voi fi intotdeauna impreuna cu voi.

Apoi ii ruga pe toti sa plece sa-l lase singur. Unul dintre frati insa, care-l ingijise permanent de-a lunul suferintei sale, a ramas la usa sa si a putut urmari printr-o mica crapatura ultimele clipe de viata ale cuviosului.

S-a ridicat de pe pat, a inghenuncheat si a inceput sa se roage cu lacrimi fierbinti catre milostivul Dumnezeu pentru mantuirea sufletului sau. S-a rugat si catre toti sfintii, dar in special catre Maica Domnului, sub a carei protectie incredinta manastirea si obstea sa.

Apoi s-a asezat din nou pe pat sa se odihneasca un pic. In cele din urma, intarit, s-a sculat in picioare. Si-a ridicat privirea catre cer si fata sa a inceput sa straluceasca de bucurie. Atunci cu voce tare a strigat:

- Binecuvantat este Dumnezeu! Daca este astfel precum vad, atunci nu-mi este frica deloc. Dimpotriva, ma bucur fara margini pentru plecarea mea din aceata lume.

Desigur ca avusese o revelatie din partea lui Dumnezeu. Apoi s-a intins pe pat cu atnetie, si-a incrucisat mainile pe piept si si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu. Era la apusul soarelui, asa cum prevazuse, la 3 Mai 1074.

Indata ce s-a raspandit vestea adormirii sale, frati au lacrimat de tristete.

L-au adus cu jale in biserica, pentru a i se face slujba de inmormantare dupa randuiala.

Multi dintre crestini, fara sa fi fost anuntati de nimeni, ca si cum o forta dividina i-ar fi impins, s-au adunat la portile zavorate ale manastirii, asteptan cu jale ceasul in care trebuia dus la groapa. Fratii insa, dupa cuvantul cuviosului, nu au permis intrarea nimanui.

In timpul in care lumea astepta, nu au putut iesi cu sfintitul trup din incipta. Pronia Divina a randuit insa sa se porneasca o ploaie puternica, ce i-a risipit pe crestini pe la caselele lor. Indata ce lumea s-a indepartat, soarele a stralucit din nou. Astfel obstea a reusit sa duca trupul cuviosului la pestera indicata si sa-l ingroape acolo dupa randuiala. Dupa ce au zidit intrarea, s-au intors cu tristete la manastire. In acea zi toti au postit desavarsit.

In ceasul in care a adormit cuviosul, Sviatoslav se gasea departe. Privind de acolo catre Pecerska, a vazut un stalp de foc care se ridica de la manastire catre cer. A inteles atunci ca sfantul, pe care-l lasase in ziua precedenta grav bolnav, a plecat din aceasta viata.

- Imi pare ca astazi cuviosul Teodosie s-a urcat catre cer, a spus supusilor sai.

A pornit deci catre manastire, unde i s-a spus ca intr-adevar, sfantul trecuse la cele vesnice si l-a jelit cu tristete.

In acel an Lavra Pesterilor a cunoscut multe binecuvantari. S-au inmultit bogatiile manastirii, au rodit bogat gradinile si ogoarele sale, s-au inmultit vietuitoarele.

Era ceva ce nu se mai intamplase niciodata pana atunci. Fratii si-au amintit atunci de promisiunile sfantului si au slavit pe Dumnezeu, pentru harul de care se bucura staretul si invatatorul lor.

Si nu numai atunci, ci vedem ca si pana astazi, prin rugaciunile sale, Dumnezeu nu a parasit manastirea sa. Se adeveresc astfel cuvintele Scripturii care spune:Dreptii vor trai in veac, si la Domnul este rasplata lor, si paza lor de la cel Inalt>

Si cu toate ca din punct de vedere trupesc cuviosul s-a despartit de fiii sai duhovnicesti, duhul sau a ramas mereu impreuna cu ei, lucru ce se poate vedea si din multele minuni ce le-a savarsit dupa adormirea sa. Ne vom referi, in continuare, la cateva dintre acestea.

Unul dintre boierii de la curte era foarte intristat, deoarece cazuse in dizgratia domnitorului si auzise de la apropiatii sai ca ar umra sa fie chiar aruncat in inchisoare.

A inceput atunci sa se roage. A cerut si ajutorul cuviosului Teodosie:<Stiu, parinte, ca este un sfant, si de aceea te rog, acum cand se apropie ceasul pericolului, ai mila de mine. Roaga-L pe Stapanul Cerurilor sa ma izbaveasca>.

Si iata! Intr-o dupa-amiaza, in timp ce se odihnea, a aparut in fata sa cuviosul si i-a spus:

- De ce esti atat de intristat ? Crezi ca am plecat de langa voi? Cu trupul meu da, dar cu sufletul meu sunt tot aici. Maine dimineata te va chema domnitorul si nu doar ca nu te va pedepsi, ci te va pune din nou in demintatea in care ai fost.

Boierul credea ca are un vis. Indata ce a deschis insa ochii, l-a vazut pe cuvios ca iesea din camera sa!.

A doua zi, tot ceea ce spusese cuviosul s-a adeverit.

Un crestin care pleca intr-o calatorie indepartata, a trecut pe la Pecerska si a incredintat o cutie plina cu monede de argint monahului Coman, care-i era cunoscut de mai multa vreme. Acest fapt a fost observat insa si de monahul Nicolae, care invins de demonul iubirii de arginiti, a luat pe furis cutia si a ascuns-o intr-un loc secret.

Cand monahul Coman si-a dat seama ca lipste cutia de la locul ei, a cazut intr-o adanca tristete. Cu lacrimi a inceput sa se roage la cuviosul Teodosie. Ii cerea sa-l ajute. Nu dorea sa se faca de rusine fata de omul care avusese atata incredere in dansul.

A adormit un pic si indata l-a vazut in somnul sau pe cuvios, care i-a spus:

- Lucrul pentru care esti intristat, l-a luat la sfatul diavolului Fratele Nicolae si l-a asuns in locul cutare. I-a aratat exact locul unde se gasea cutia.

- Du-te acum si ia acea cutie, dar nu spune nimanui despre furt.

S-a sculat bucuros monahul Coman, a aprins o lumanare si s-a dus in locul indicat de cuvios. A gasit cutia acolo si nu stia cum sa-i multumeasca lui Dumnezeu si bunului Sau rob, Teodosie.

Unul dintre preotii de la catedrala din Kiev, numita Sfanta Sofia, suferea foarte mult de malarie. Indata ce si-a revenit un pic din temperatura, s-a rugat fierbinte la Dumnzeu si la sfantul Teodosie ca sa se vindece. La un moment data a adormit. L-a vazut atunci in vis pe cuvios, care tinea in mana un toiag.

- Ia toiagul acesta al meu si mergi un pic sprijinit pe el, i-a spus.

Cand s-a trezit, a simtit ca temperatura ii scazuse mult. Le-a spus cu bucurie apropiatilor sai despre vizita si binevacerea din partea cuviosului. Apoi s-a dus si la manastire si le-a povestit fratilor monahi cum s-a vindecat. Indata ce au auzit acestea, L-au slavit pe Dumnezeu, pentru harul pe care L-a daruit parintelui lor.

La cativa ani de la moartea cuviosului s-au intamplat si urmatoarele:

Fericitul staret Stefan a fost nevoit sa plece de la manastire intr-o alta regiune. Locul sau a fost luat de marele Nikon, care intre timp se intorsese de la Tmutarakan.

Se apropia Vinerea din prima saptamana din Postul Mare. In aceasta zi cuviosul stabilise sa se dea la trapeza paine buna din faina de grau, miere si seminte de susuan, deoarece fratii erau foarte osteniti de post. Fericitul Nikon i-a dat ordin chelarului sa respecte regula instituita de cuvios. Acesta insa, din lenevie, nu a facut ascultare. Ba a mai si mintit, spunand ca s-a terminat faina. Dumnezeu insa nu a dorit sa treaca cu vederea straduintele si rugaciunile robilor sai nici sa se ignore traditia instituita de cuviosul Teodosie.

Dupa Sfanta Liturghie fratii s-au dus la trapeza pentru a manca cele randuite. Au vazut atunci cu mare surpriza cum pe poarta manastirii intrau doua carute incarcate cu paine calda, donatie de la cineva bogat. Cu toti au slavit Pronia Divina. Parintele si invatatorul lor, cuviosul Teodosie se ingrijea dintru cele inalte pentru nevoile manastirii lor.

La doua zile dupa aceasta chelarul a vurt sa faca paine din faina aceea depsre care spuse ca se terminase. Dar ce s-a intamplat? In timp ce fierbeau apa pentru aluat, a cazut in cazan o broasca. Dupa ce au facut aluatul au descoperit broasca la fundul cazanului. A trebuit atunci sa arunce tot aluatul care se spurcase. Era rodul neascultarii si Dumnezeu nu permitea, dupa un efort ascetic de o saptamana sa se intineze toti fratii cu partea celui vrajmas. Astfel au aflat cu totii sa fie mult mai atenti cu ascultarea.

Au trecut optsprezece ani de cand sufletul cuviosului Teodosie fusese condus catre cer. Toti fratii Lavrei, impreuna cu staretul lor Ioan, au hotarat sa cerceteze sfintele moaste si sa le mute in biserica cea mare. Acolo pregatisera o frumoasa racla din piatra in care sa le puna.

Cu trei zile mai inainte de sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului, prin porunca staretului au inceput sapaturile in pestera respectiva. In frunte se gasea fericitul Nestor, care s-a invrednicit primul sa vada sfintele moaste ale cuviosului. Dar iata ce povesteste el insusi:

<Ceea ce am sa va istorisesc nu am aflat de la altcineva, ci am trait eu insumi in de-aproape. Mi-a spus staretul sa merg la pesterea cuviosului Teodosie. Am ajuns acolo fara sa bage nimeni de seama si am stabilit locul unde trebuia sa se inceapa sapatul. Apoi m-am intors la manastire si staretul mi-a dat binecuvantarea sa incep:

- Ia cu sfintia ta cati frati ai nevoie si mergi, si incepe lucrul. Ai insa grija sa nu mai afle nimeni nimic, pana cand nu veti scoate sfintele moaste.

In aceasi zi, era Marti, am pregatit uneltele Seara, dupa ce s-a intunecat de-a binele, ne-am pornit. Ma insoteau doar doi frati, recunoscuti pentru viata lor virtuasa. Ceilalti monahi nu stiau nimic despre inceperea lucrarilor. Am ajuns la pestera si ne-am pus pe lucru, facand la inceput metanii si psalmodiind neincetat.

Am inceput cu mare zel sa sap. Dupa ce am obosit m-a inlocuit fratele urmator. Noaptea deja trecea. Ajunsesem la miezul noptii, fara sa avem nici un rezultat. Nu reuseam sa gasim nimic.

Am inceput sa ne intristam. Din ochii nostri cadeau picaturi de lacrimi. Cumva oare sfantul nu dorea sa ni se descopere, ne intrebam? Oare trebuie sa sapam in cealalta parte? Astfel de ganduri ne nelinisteau.

Cu toate acestea am luat din nou uneltele in maini si cu mare atentie am continuat.

- La manastire a sunat clopotul de Utrenie, mi-a strigat unul din fratii care se gaseau la gura pesterii.

- Am sa termin si eu indata, i-am raspuns.

Fara sa stiu sapam chiar deasupra sfintelor moaste. Cand dupa putin timp mi-am dat seama de acest lucru, am fost cuprins de o mare frica.

- Doamne, pentru rugaciunile cuviosului Teodosie, miluieste-ma, am inceput sa spun.

I-am trimis indata pe frati ca sa-l anunte pe parintele staret. Mai tarziu s-au intors toti trei. Eu intre timp inaintasem destul de mult cu lucrul. In timp ce sapam, iata ce s-a infatisat inainte ochilor mei: Sfintele moaste erau intregi, nestricate, neatinse si o mireazma de nedescris umplea pestera! Fata sa era luminoasa, ochii inchisi, buzele unite, parul capului la locul sau. Cu ajutorul fratilor l-am asezat pe targa si l-am transportat in fata pesterii>

Cele povestite de sfantul Nestor ne produc o puternica admiratie fata de mareta minunilor lui Dumnezeu. Se mai relateaza insa si alte lucruri minunate.

Multi dintre monahii de la Pecerska, indata ce sunase de Utrenie si in timp ce se indreptau catre biserica, au vazut catre locul in care se afla pestera o minunata lumina ce se ridica la cer. Aceasta lumina a fost vazuta si de multi credinciosi evlaviosi din orasul Kiev.

Tot la fel, alesul Stefan - cel care fusese urmasul cuviosului la staretie si care apoi a intemeiat manastirea Klov, fiind apoi ales episcop de Vladimir - se gasea in acea zi la Klov. Uitandu-se catre Pecerska a vazut si el in noapte o lumina minunata, ce se ridicase din directia pesterilor. Si-a dat seama ca a avut loc scoaterea moastelor cuviosului si s-a intristat ca nu fusese prezent, mai ales ca fusese anuntat ca aceasta va avea loc abia a doua zi.

Atunci, insotit de monahul Clement, pe care-l lasase urmas la staretia Klovului dupa ce el ajunsese episcop, au pornit calare catre Lavra Pestilor.

In vreme ce inaintau, au vazut din nou acea lumina. Apoi tot de la mare dinstanta au vazut deasupra pesterii foarte multe lumanari aprinse. Cand au ajuns insa, nimic din toate acestea nu se mai vedeau. Au inteles atunci ca toate au fost doar un semn minunat, ce descoperau harul care se afla in sfintele moaste.

In ziua urmatoare s-au adunat la manastire o multime de personalitati bisericesti - episcopul Efrem Pereghiaslav, loctiitor al mitropoliei de Kiev, Stefan, episcopul de Vladimin, Ioan, episcopul de Cernigov si Marin, episcopul de Gherghiev, precum si alti stareti ai manastirilor din apropiere. Acestora li s-a adaugat o mare multime de crestini, evlaviosi veniti de pretutindeni.

Astfel a avut loc o mare litanie cu moastele sfantului, fiecare purtand in maini lumanari, in timp ce nori de tamaie se ridicau la cer. Moastele au fost asezate apoi in locul pregatit din biserica.

Atmosfera din biserica era de nedescris. Lumanarile aprinse raspandeau o mare lumina. Ierarhii se inchinau la sfintele moaste, preotii erau ingenuncheati in fata lor, monahii si multimea de lume asteptau cu nerabdare sa ajunga sa se inchine. Imnui si dexologii se ridicau din piepturile tuturor catre Dumnzeu si catre sfantul Sau.

Intr-o astfel de atmosfera au fost asezate sfintele moaste in partea dreapta a bisericii Nascatoarei de Dumnzeu. Era ziua de joi 14 August 1091. Acea zi s-a sarbatorit cu mare evlavie.

Vrand Domnul sa-l slaveasca si mai mult pe robul sau, a binevoit in asa fel incat, la optsprezece ani de la scoaterea sfintelor sale moaste din pestera, in anul 1108, sa fie slavit pe tot cuprinsul Bisericii Ortodoxe. Atunci il scosese din intunericul pesterii, acum il scotea din intunericul necunoasterii sale de catre toti. Si iata cum s-a petrecut aceasta:

Domnul, care cunoaste inimile tuturor, a inspirat in inima staretului de atunci, a cuviosului Teoctist, sa lucreze astfel incat, sa se faca inscrirea oficiala in calendar a cuviosului, in randul sfintilor praznuiti de Biserica Ortodoxa. Astfel Staretul Teoctist a vorbit in acest sens cu domnitorul Mihail Savitopolk Iziaslavvici. L-a rugat, deci sa intervina pe langa mitropolitul Nichifor, ca sa se tina un sinod pe aceasta tema.

Domnitorul Mihail auzise despre viata sfanta a cuviosului Teodosie si de aceea a aratat un viu interes in aceasta problema.

In sinodul care s-a tinut s-au adunat toti episcopii, staretii si preotii din mitropoie. Mitropolitul le-a facut cunoscuta tema dezbaterilor. Domnitorul Mihail, plin de entuziasm le-a vorbit despre viata si faptele cuviosului, ca erau desigur foarte proaspete in memoria tuturor. Cu toti deci au fost de acord cu declararea sa oficiala ca sfant al Bisericii Ortodoxe.

Astfel mitropolitul a dat porunca la toti episcopii sa scrie in dipticele tuturor bisericilor numele cuviosului Teodosie, ceea ce acestia au facut cu mare bucurie. De atunci a inceput sa fie pomenit nuele cuviosului in toate bisericile, sa se roage catre el si sa fie sarbatorit cu toate onorurile in fiecare an la 3 Mai, spre slava lui Dumnezeu.