Pustnicul Sfant - de la Pestera Mica a Ialomicioarei (secolul XIX)
(Numele lui s-a uitat o data cu pierderea arhivei schitului)
La inceputul secolului XIX se nevoia in Schitul Pestera Ialomicioarei un calugar smerit fi foarte iubitor de Dumnezeu. Dupa cativa ani, dorind sa se roage in pustie, a plecat din schit si si-a gasit salas o pestera nebata in seama, in desisul codrilor, numita pana astazi "Pestera Mica". Pustnicul nu stia ca acolo isi avea adapost un urs. Dar, cu randuiala lui Dumnezeu, s-au imprietenit unul cu altul, incat noaptea locuiau impreuna in aceasi pestera, iar ziua ursul pleca in padure, iar sihastrul se ruga lui Dumnezeu.
Acolo s-a nevoit multi ani pustnicul in post, in rugaciune si in alte nestiute osteneli. In tradita locului se spune ca pustnicul nu primea nici un fel de mancare de la nimeni, ci singur si-o agonisea din padure. Numai ursul, ca ucenic credincios, ii aducea vara in pestera rugi de zmeura si mure.
Se mai spune din batrani ca, odata, doi vanatori au pandit ursul in zmeuris ca sa-l impuste. Apoi s-au luat dupa el pana s-a ascuns in pestera. Si cum pandeau ei in apropiere, a iesit pustnicul afara si le-a zis:
- Ce cautati, fratilor, in pustiul acesta?
- Sa ne iertati, parinte, suntem vanatori. Urmarim un urs. Parca s-a ascuns aici in pestera.
- Dar v-a facut vreun rau? Lasati ursul in pace! Veci gasi in padure alte animale!
- Iarta-ne, parinte - au zis vanatorii - si te roaga pentru noi!
- Dumnezeu sa va binecuvinteze, fratilor. Mergeti in pace.
- Parinte, avem ceva de mancare la noi, am vrea s-o lasam sfintiei tale. Vrei s-o primesti?
- Lasati-o acolo, pe piatra.
La urma iarasi l-au intrebat pe pustnic:
- Parinte, vom mai veni prin locurile acestea. Vrei sa-ti aducem ceva de mancare?
- Cum va este voia, fratilor.
Dupa cateva saptamani au urcat din nou vanatorii la Valea Ialomicioarei sa duca de mancare cuviosului. Cand au ajuns la gura pesterii, au vazut un lucru infricosat. Pustnicul impreuna cu ursul erau plecati din pestera, iar alaturi, pe piatra, mancarea lasat mai inainte de ei era neatinsa.
Din ziua aceea, nimeni nu stie unde s-a dus sihastrul, unde o fi raposat si care ii era numele. Singura binecuvantare ramasa de el este un mic izvor de apa, ce curge in fundul pesterii pentru mangaierea trecatorilor. Pana astazi, credinciosii intra in "Pestera Mica", se roga si iau apa din "Izvorul Pustnicului". Insa, orcata apa ar lua, izvorul nu se imputineaza niciodata.
Minunat este Dumnezeu intru Sfintii Sai, Dumnezeul Parintilor nostri!