Sfantul Ioan Casian (circa 360-435)

Acest mare ascet, teolog, organizator de manastiri, dascal, apologet si scriitor bisericesc de renume al Bisericii Lui Hristos, din secolelele IV-V, era de neam daco-roman. El s-a nascut pe la anul 360 d. Hr. in Dacia Pontica (Scythia Minor - Dobrogea de azi), anume in Eparhia Tomisului, la 40 km nord-vest de orasul Constanta, in "hotarele Casienilor si al (districtului) Pesterilor".

Parintii sai, crestini evlaviosi si cu stare, i-au dat fiului lor Ioan Casian (adica "din partile Casienilor") o educatie crestineasca aleasa, deprizandu-l de mic cu citirea Sfintei Scripturi si practicarea unui inalte trairi duhovnicesti, in rugaciune, asceza, feciorie si ravna pentru cele dumnezeiesti. Fiind insetat pentru invatatura cartii, a fost dat din copilarie la una din scolile timpului sau, ce functiunau la Tomis, Histria, Axiopolis sau la una din manastirile apropiate. Aici a studiat operele marilor clasici si filosofi greci si latini, iar mai tarziu si scrierile patristice din secolele II-IV, care circulau in nord-estul Imperiului Roman.

In una din "Convorbirile" sale, Sfantul Ioan Casian evoca cu duiosie casa parinteasca, manastirile si frumusetea locuruilor natale din Dacia Pontica (Dobrogea secolului al IV-lea). Iata ce ne spune el: "Catre acest avva Avraam am intors asaltul gandurilor noastre, marturisind tulburator ca zilnic eram impinsi de cugetul de a ne intoarce in provincia noastra si de a ne revedea parintii. Pentru ca ne reaminteam ca parintii nostri erau inzestrati cu asa de mare credinta si pietate, ni s-a nascut dorinta puternica si preasupunerea ca ei nu vor impiedica planul nostru. Ne gandim ca din ravna lor noi avea de castigat, in sensul ca nu trebuia sa ne ocupam noi de procurarea celor necesare trupului, nici de hrana, pentru ca ei implineau cu bucurie si din plin toate cele de trebuinta nevoilor noastre. Pe deasupra, ne hraneam sufletul cu speranta bucuriilor desarte si cu credinta ca vom recolta roada bogata din convorbirea multora care trebuiau indrumati pe calea mantuirii, prin exemplul si indemnul nostru.

In afara de asezarea locului, unde se afla proprietatea mostenita de la stramosii nostri, mi se zugravea inaintea ochilor farmecul placut al acestei regiuni, care se intindea gratios in spatiile singuratatii, in asa fel incat ascunzisurile codrilor nu numai ca puteau desfata un monah, dar erau in masura sa ofere si maximul de provizie pentru hrana" (Convorbirea 24, 1-3).

Dupa propria sa marturie, Sfantul Ioan Casian "inca din copilarie (a pueritia noastra) a trait printre calugari, ale caror indemnului le auzea si ale caror exemple le vedea". In codrii seculari din mijlocul ca si din norul Dobrogei secolului IV exista un puternic centru monahal cu mai multe manastiri si cu zeci sau, poate, sute de calugari "sciti" si sihastri iubitori de Hristos "in sanul carora au inflorit reglua calugareasca, deprinderea de a trai in feciorie si asceza deosebit de severa... al caror fel de viata este cu totul vrednic de admiratie", cum afirma Sfantului Epifanie al Ciprului (340-403) in cartea sa "Impotriva a optezci de erezii", referindu-se la calugarii audieni din Dacia Pontica.

Vazand sfintenia, ravna pentru Hristos si nevointa "calugarilor sciti" din patria sa, Sfantul Ioan Casian se hotar din frageda tinerete sa ia jugul cel bun al lui Hristos, calugarindu-se intr-una din manastirile Eparhiei Tomisului, unde deja se nevoia Cuviosul Gherman, rudenia si prietenul sau de toata viata. Bunul sau nume, viata sa aleasa, ravna pentru DUmnezeu, ca si cultura vasta ce si-o agonisi, il facura pe tanarul calugar Ioan Casian (de la localitatea Casian) prieten al marilor episcopi de Tomis - Sfintii Vetranion (a doua jumatate a sec. IV) si Teotim I "Scitul" (c. 392-403)

Dorind sa se inchine la Sfintele Locuri si mai ales la Mormantul datator de viata al lui Hristos, in anul 380, cand avea doar 20 de ani, Cuviosul Ioan Casian a plecat la Ierusalim impreuna cu sora sa si cu Cuviosul Gherman, ruda si prietenul sau. Aici, cei doi calugari s-au stabilit la o manastire din Betleem, aproape de pestera unde s-a nascut Hristos.

Dupa mai bine de cinci ani de asceza si nevointa duhovniceasca la Betleem, Sfantul Ioan Casian, impreuna cu prietenul sau Gherman, au fost calauziti de harul Duhului Sfant sa viziteze manastirile si sihastriile din Egipt, patria monahismului crestin.

Timp de mai bine de sapte ani, cei doi calugari daco-romani de la gurile Dunarii au cercetat pe cuviosii calugari, egumeni, anahoreti si dascali ai pustiunului egiptean, invatand de la toti mestesugul nevointei duhovnicesti, desavarsindu-se in sfintenie, in rugaciune si smerenie. Tot aici a inceput sa scrie Cuviosul Ioan Casian celebra sa opera literara in 24 de carti, numita "Convorbiri cu Parintii" (Collationes), cerand si primind sfaturi si cuvinte de invatatura de la marii anahoreti ce se nevoiau pe Valea Nilului, in Schiteea, Teba, Muntele Nitrei, in Rait si Muntele Sinai. Bunii oastasi ai lui Hristos poposeau din loc in loc, de la un sihastru la altu, adunand de la fiecare, ca niste albine, nectarul intelepciunii Duhului Sfant.

Dupa o scurta revenire la Betleem, cei doi sihastri daco-romani se reintorc in Egipt si zabovesc aici pana in anul 399. Apoi, invindu-se unele tulburari in manastirile de pe Valea Nilului provocate de arhiepiscopul Teofil al Alexandriei, Sfantul Ioan Casian, impreuna cu prietenul sau Gherman, se duc la COnstantinopol, la Sfantul Ioan Gura de AUr, despre care auzisera si pe care il iubeau atat de mult. Marele partriarh si dascal a toata lumea, vazand sfintenia vietii Cuviosului Ioan Casian, precum si adanca sa cultura teologica, l-a hirotonit diacon si l-a facut ucenic al sau. Cinci ani de zile a trait Sfantul Ioan Casian in preajma Sfantului Ioan Gura de Aur, invatand de la el multe fapte si cuvinte de folos.

Surghiunirea din scaun a marelui partriarh, in anul 404, a silit pe Cuviosul Ioan Casian sa plece la Roma, impreuna cu prietenul sau nedespartit Gherman, pentru a lua apararea Sfantului Ioan Gura de Aur in fata Papei Inocentiu I. Apoi, auzind de moartea in exil a bunului lor prieten si pastor, care a avut loc la Cucuso-Armenia, in anul 407, Sfantul Ioan Casian, scarbindu-se de o asa mare nedreptate a imparatului Arcadie, nu s-a mai intors in Rasarit, nici in patria sa de la Gurile Dunarii, ci s-a stabilit definitiv in sudul Galilei, la Marsilia. Aici a intemeiat doua manastiri, una de calugari, inchinata Sfantului Victor, si alta de calugarite, dupa modelul Cuviosului Pahomie si Sfantului Vasile cel Mare, organizand astfel, cele dintai, monahismului in Apus, dupa regulile vietii monahale aduse din Rasarit. Hirotonindu-se preot si ajungand egumen al celor doua manastiri, Sfantul Ioan Casian a adunat in jurul sau numerosi ucenici carora le-a asezat duhovnici, randuiala de nevointa si viata monahala ca in Rasarit, iar el si-a inchinat anii batranetii indeosibi scrisului. Opera sa, pastrata si cunoscuta pana astazi, cuprinde trei lucrari:

1. Despre asezamintele manastirilor de obste si despre tamaduirea celor opt pacate principale, lucrarea scrisa in anul 420 in douasprezece carti, la rugamintea episcopului Castor de la Apta Iulia, din sudul Galilei. In primele patru carti, Sfantul Ioan Casian vorbeste despre imbracamintea monahilor din Palestina si Egipt, despre rugaciunile si psalmii de noapte, despre slujbele zilnice si despre conditiile de primire in manastire ale noilor incepatori. In cele opt carti, Sfantul Ioan Casian vorbeste despre cele opt pacate de moarte, numite de el "ganduri ale rautatii", si anume: lacomia pantecului, desfranarea, iubirea de argint, mania, intristarea, lenea (acedia), slava desarta (trufia) si mandria.

2. Convorbire cu Parintii (Collationes Patrum), in douazeci si patru de carti sau convorbiri, care formeaza cea mai de seama opera literara ramasa de la Sfantul Ioan Casian. Lucrarea este impartita in tre parti. Partea intai, in zece carti, cuprinde primele zece convorbiri avute cu parintii din pustia schetica in a doua sa calatorie prin Egipt (393-399), dedicata episcopului Leontie, un frate al episcopului Castor. Partea a doua cuprinde spate carti, convorbirile 11-17, pe care le-a avut cu parintii din tinutul Panephisis. Partea a treia, ultimle sapte carti, cuprind convobirile 18-24 avute cu parintii din tinutul Panephisis. Partea a tria, ultimele sapte carti, cuprinde convorbirile 18-24 avute cu parintii din tinutul Diolcos. Aceasta opera a fost scrisa intre anii 420-429.

3. Despre Intruparea Domnului are profund caracter dogmatic si apologetic si combate erezia lui Nestorie, care nu voia sa numeasca pe Fecioara Maria Nascatoare de Dumnezeu (Theotocos), ci numai Nascatoare de Hristos (Hristotocos).

In primele doua opere, Sfantul Ioan Casian prezinta crestinismul din Apus, pentru prima data, regulile vietii monahale din Rasarit, facand astfel o statornica punte de legatura intre tarile crestine din Orient cu cele din Occident. Iar prin a tria sa lucrare, teologul daco-roman face cele dintai cunoscuta in Apus doctrina eretica, antiortodoxa a lui Nestorie. Astfel, Sfantul Ioan Casian devine primul organizator si intemeietor al monahismului in apusul Europei, unde face cunoscuta pentru prima data gandirea patristica si mistica, precum si experienta duhovniceasca a marilor Parinti din Egipt, Sinai si Palestina. Totodata, Sfantul Ioan Casian este considerat si un mare apologet al credintei apostolice si profund cunoscator al dogmelor ortodoxe, luptand cu toata puterea impotriva nestorianismului, a pelagianismului si suprematiei harului.

Dupa o nevointa ascetica si statornica de peste 60 de ani in viata monahala, Sfantul Ioan Casian s-a savarsit cu pace la manastirea sa din Marsilia, in anul 435, dandu-si sufletul sau in mainile lui Hristos si lasand in urma cateva sute de ucenici. Sfintele sale moaste se afla intr-o capela subterana din Manastirea Sfantul Victor, la Marsilia, iar capul si mana dreapta se afla expuse in biserica spre inchinare. El a fost considerat sfant inca din viata. Pomenirea lui se face la 29 februarie.

Redam cateva texte in legatura cu cele opt pacate de moarte, numite "ganduri ale rautatii".

Despre infranarea pantecelui

"... de ne va veni in cuget amintirea vreunei femei, rasarita prin diavoleasca vicleniei, bunaoara a maicii, sau a surorii, sau a altor femei cucernice, indata sa o alungam din inima noastra, ca nu cumva, zabovind mult la aceasta amintire, amagitorul celor neiscusiti sa rostagoleasca cugetul de la aceste fete la naluciri rusinoase si vatamatoare. De aceea si porunca data de Dumnezeu primului om ne cere sa pazim capul sarpelui, adica inceputul gandului vatamator prin care acela incearca sa se serpuiasca in sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima rasarire a gandului, sa primim si celalalt trup al sarpelui, adica invoirea cu placerea si prin aceasta sa duca apoi cugetul la fapta neingaduita..."

Despre iubirea de argint

"...Boala iubirii de argint venind dinafara, se poate taia mai usor, daca este silinata si luarea aminte. Dar de nu e bagata in seama, se face mai pierzatoare decat celelalte patimi si mai cu anevoie de infranat. Caci e "radacina tuturor rautatilor", dupa Apostol... patima iubirii de argint nu-si are pricina in cele firesti, ci numai in voia libera cea foarte rea si stricata. Boala aceasta cand gaseste sufletul caldicel si necredincios, la inceputul lepadarii de lume, strecoara intr-insul niscai pricini indreptatite si la parere binecuvantate ca sa opreasca ceva din cele ce le are. Ea ii zugraveste monahului in cuget batranete lungi si slabiciune trupeasca si-i spoteste ca cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mangaiere, nu mai zic cand este bolnav, dar nici macar cand este sanator; apoi ca nu se poarta acolo grija de bolnavi, ci sint foarte parasiti si ca de nu va avea ceva aur pus de o parte va muri in mizerie. Mai apoi ii strecoara in minte gandul ca nici nu va putea ramane multa vreme in manastire, din pricina greutatii indatoririlor si a supravegherii amanuntite a Parintelui.

Dupa ce cu astfel de ganduri ii amageste mintea, ca sa-si opreasca macar un banisor, il indupleca vrajmasul sa invete si vreun lucru de mana de care nu stie Avva, din care isi va putea spori argintul pe care il ravneste. Pe urma il inseala ticalosul cu nadejdi ascunse, zugravindu-i in minte castigul ce-l va avea din lucrul mainilor apoi traiul fara griji. Si asa, dandu-se cu totul grijii castigului, nu mai ia aminte la nimic din cele potrivnice, nici chiar la intunerecul desnadejdii, care il cuprinde in caz ca nu are de castigat; ci precum altora li se face dumnezeu stomacul, asa si acestuia aurul... Banii cei pusi de o parte, dand ajutor socotitei acesteia stricate, il sustine ca niste aripi sa cugete la iesirea din manastrie, sa raspunda aspru si cu mandrie la toate poruncile si sa se socoata pe sine ca pe un strain din afara. Orice ar vedea in manastire ca ar avea trebuita de indreptare, nu baga in seama, ci trece cu vederea, daca nu defaima si huleste toate cate se fac. Cauta apoi pricini pentru care sa se poata mania sau intrista, ca sa nu para usuratic, iesind fara pricina din manastire. Iar daca poate scoate si pe altu din manastire, amagindu-l cu soapte si vorbe desarte, nu se va da indarat sa o faca, vrand sa aiba un impreuna lucrator la fapta sa cea rea..."

Despre manie

"A patra lupta o avem impotriva duhului mainei. Si cata trebuita este sa taiem, cu ajutorul lui Dumnezeu, veninul ce purtator de moarte al duhului acestuia, din adancul sufletului nostru ! Caci mocnind aceata tainuint in inima noastra si orbind cu tulburari intunecate ochii inimii, nu putem dobandi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici patrunderea cunostintei duhovnicesti. De asemenea nu pute pazi desavir-sirea statului bun si nu ne pute face partasi vietii adevarate, iar mintea noastra nu va ajunge in stare sa priveasca lumina dumnezeiasca, "caci s-a tulburat, zice, de manie ochiul meu" ... Drept aceea cel ce vrea sa fie viu la desavarsire si pofteste sa lupte lupta cea duhovniceasca dupa lege, strain sa fie de toata mania si iutimea. Iata ce porunceste vasul alegerii: "Toata amaraciunea si iutimea si manaia si strigarea si hula sa se ridice de la voi, dimpruna cu toata rautatea". Iar cand a zis "toata", nu ne-a mai lasat nici o pricina pentru care mania sa fie trebuincioasa sau indreptatita. Deci cel ce vrea sa indrepte pe fratele sau cand greseste, sau sa-l certe, sa se sileasca a se pazi pe sine netulburat, ca nu cumva vrand pe altu sa tamaduiasca, sa atraga boala asupra si si sa auda cuvantul Evangheliei: "Doctore, vindeca-te pe tine insuti".

Despre intristare

"... Cand duhul acesta viclean tabareste asupra sufletului si-l intuneca in intregime, nu-i mai ingaduie sa-si faca rugaciunile cu osardie, nici sa staruie cu folos pe langa sfintele citiri si sa nu rabda pe om sa fie bland si smerit fata de frati... Scurt vorbind intristarea tulbura toate sfaturile mantuitoare ale sufletului si usca toata puterea si staruinta lui, facandu-l ca pe un iesit din minte si legandu-l de gandul desnadejdii. De aceea, daca avem de gand sa luptam lupta duhovniceasca si sa biruim cu Dumnezeu duhurile rautatii, sa pazim cu toata strajuirea inima noastra dinspre duhul intristarii. Caci precum molia roade haina si cariul lemnului, asa intristarea mananca sufletul omului. Ea il face sa ocoleasca toata intalnirea buna si nu-l lasa sa primeasca cuvant de sfat nici de la prietenii cei adevarati, precum nu-i ingaduie sa le dea raspuns bun si pasnic. Ci invaluind tot sufletul, il uple de amaraciune si de nepasare. In sfarsit, ii pune in minte gandul sa fuga de oameni, ca de unii ce i s-ar fi facut pricina de tulburare si nu-l lasa sa-si dea sema ca nu din afara vin boala, ci ea mocneste inauntru, facandu-se aratata cand vine vreo ispita care o da la iveala. Caci niciodata nu s-ar vatama omul de om, daca nu ar avea mocnind inauntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate si Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Ce ce singur stie ranele sufletului cu de-amanantul, nu porunceste sa lepadam petrecerea cu oamenii, ci sa taiem din pricinile pacatului si sa cunoaste, ca sanatatea sufletului se dobandeste nu despartindu-ne de oameni, ci petrecand cu ei."

Despre trandavie

A seasa lupta o avem impotriva duhului trandaviei, care e injugat cu duhul intristarii si lucreaza impreuna. Cumplit si apasator e acest drac si neincetat razboieste pe monahi. El cade pe la al saselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleseala, intristare si scarba chiar si fata de locul unde se afala si de fratii cu care petrece, ba si fata de orice lucrare si de insasi citirea dumnezeiestilor Scriputir. Ii pune in minte si ganduri de mutare, spotindu-i ca de nu se va multa intr-alte locuri, desarta iii va fi toata vremea si osteneala ... Sa luam aminte ca de lamurit ne arata Apostolul Pricinile Trandaviei, cand numeste "fara de randuiala" pe cei ce nu lucreaza, devaluind prin acest singur cuvant multele lor pacate. Caci cel fara de randuiala este si fara de evlavie si obraznic in cuvinte si gata spre batjocura, de aceea si incapabil de liniste si rob trandaviei... "

Despre slava desarata

"... Patima aceasta este foarte felurita si foarte subitire si nu o baga de seama usor nici insusi cel ce patimeste de dansa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vadite si de aceea e mai usor oarecum lupta cu dansele, caci sufletul cunoaste pe potrivnicul sau si indata il rastoarna prin impotrivire cu cuvantul si prin rugaciune. Dar pacatul slavei desarte, avand multe infatisari, precum s-a zis, este greu de biruit. El incearca sa sageteze pe ostasul lui Hristos prin orice indeletnicire, prin glas, prin cuvant, prin tacere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugaciuni, citire, liniste, pana si indelunga rabdare.

Pe cel ce nu izbuteste sa-l amageasca spre slava desarta prin scumpetea hainelor, incerca sa-l ispiteasca prin imbracaminte proasta si pe cel ce nu l-a putut face sa se ingamfe prin cinste, pe acela il duce la nebunie prin asa zisa rabdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut impinge la slava desarta pentru destonicia in cuvant, il amageste prin tacere facandu-l sa-si inchipuie ca a dobandit liniste. Daca n-a putut molesi pe cineva prin belsugul bucatelor, il slabanogeste prin postul pe care il tine de dragul laudelor..."