Viata Sfantului Ierarh Ioan Maximovici

Sfantul Ioan Maximovici (1896-1966) este considerat de catre crestinii ortodocsi de pretutindeni, ca fiind cel mai mare sfant al secolului XX. Manifestand diferite forme de sfintenie, el a fost in acelasi timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu si "nebun intru Hristos", un zelos ierarh misionar si un apparator al saracilor, un ascet desavarsit si un parinte iubitor de orfani. Asemeni lui Moise, el si-a scos turma din robie, conducand-o din CHina in lumea libera. Urmas al primilor apostolii, el a dobandit de la Dumnezeu puterea de a tamadui sufletele si trupurile suferinde. Strabatand valul timpului si spatiului, el cunostea si raspundea gandurilor oamenilor, inainte ca acestia sa si le exprime. Fericitul Ioan raspandea o putere ce-i atragea pe oameni mai mult chiar decat nenumaratele sale minuni. Aceasta era puterea iubirii lui Hristos - marea taina inaccesibila intelegierii lumesti.

Acum in Ceruri, el continua sa se roage si sa-i viziteze pe cei ce-l chama in ajutor, dupa cum marturisesc minunile si tamaduirile inregistrate peste tot in lume. La 2 iulie, 1995, in America a avut loc proslavirea arhiepiscopului Ioan de San-Francisco, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora.

Patria arhiepiscopului Ioan a fost infloritoarea regiune Harkov, din sudul Rusiei. Aici, pe mosia Adamovka, in ilustra familie de nobili Maximovici, in data de 4 iunie 1896, parintilor Boris si Glafira li s-a nascut un fiu. La sfantul botez a primit numele de Mihail - in cinstea sfantului arhanghel al Domnului. Neamul Maximovici era renumit din vechime prin evlavia si patriotismul sau.

Cel mai stralucit reprezentant al acestei familii de vita veche era sfantul ierarh Ioan, mitropolitul Tobolskului, cunoscut scriitor si poet duhovnicesc, luminator al Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxa in China si a savarsit numeroase minuni. El a fost canonizat in 1916, iar sfintele sale moaste se patreaza pana in zielel noastre la Tobolsk. Cu toate ca sfantul ierarh Ioan a murit la inceputlui secolului al XVIII-lea, duhul acestuia a purces asupra urmasului sau indepartat, care mai tarziu i-a purtat numele.

Mihail era un copil bolnovicios, firav si bland. Nu-i placeau jocurile zgomotoase si deseori era adancit in gandurile sale. Iubea animalele, mai ales cainii. In copilarie se deosebea printr-o religiozitate profunda. Clectiona icoane, carti duhovnicesti si istorice. Cel mai mult in placea sa citeasca Vietile sfiintilor.

Mosia familiei Maximovici se afla in vecinatatea manastirii Sviatogorsk. Tanarul Mihail, "monah din copilarie", isi petrecea toata vara la manastire.

La varsta de 11 ani a fost trimis la scoala militara din Poltva, in acesti ani l-a intanlit pe episcopul Teofan al Poltavei, vestitul ascet, care a ramas pentru el un model de sfintenie pana la sfarsitul vietii.

In 1914, Mihail a absolvit scoala de cadeti si, urmand vocatiei sale intime, a hotarat sa intre la Academia Duhovniceasca de la Kiev. Parintii insa au instat sa se inscrie la facultatea de drept si, din ascultare, el a reuntat la dorinta sa. Anii de maturitate si terminarea studiilor au coincis cu inceputul groaznicei revolutii, al carei scop a fost sa conduca lumea catre anticrestinism.

In 1921, in timpul razboiului civil, emigreaza la Belgrad imrepuna cu intreaga familie. In 1925 a absolvit facultatea de teologie. In 1926 a fost tuns in monahism si hirotonit ca ierodiacon in manastirea Milkovo, luand numele de Ioan. La sfarsitul aceluiasi an parintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Intre anii 1929-1934 a fost profesor si diriginte la seminarul teologic "Sfantul Ioan Botezatorul" din Bitol. In anul 1934 s-a luat hotararea de a-l inainta la rangul de episcop. In ceea ce-l priveste pe insasi parintele Ioan, nimic nu putem fi mai strain nazuintelor sale decat acest lucru. Cineva, care-l cunoaste, povesteste cum l-a intanlit in acea vreme la Belgrad. El i-a spus ca se afla in oras din greseala, chemat in locul unui oarecare ieromonah Ioan, care urma sa fie facut episcop. A doua zi el, i-a comunicat acelei persoane ca s-a creat o situatie si mai proasta decat crezuse el - anume pe el vor sa-l faca episcop!

Hirotonirea sa ca episcop a avut loc la 28 mai, anul 1934.

Vladica s-a dovedit a fi ultimul dintre episcopii hirotoniti de mitropolitul Antonie (Hrapovitki). A fost trimis in China, in eparhia Shanghaiului. Aici el a desfasurat o activitate rodnica in organirazarea unor societati filantropice si de binefacere, aplaneaza conflicte religioase, ridica o catedrala.

Odata cu venirea comunistilor la putere, colonia emigrantilor rusi din China a fost nevoit sa se refugieze si de acolo, majoritatea prin insulele arhipelagului filipinez.

In 1949, in insula Tubabao, in largul pentru refugiati locuiau aproximativ cinci mii de refugiati. Insula se afla in calea uraganelor sezoniere. Intr-o convorbire cu localnicii, un rus a mentionat teama sa de uragane, insa acestia i-au spus ca nu exista motive de ingrijorare, intrucat "sfantul vostru binecuvinteaza lagarul in fiecare noapte din toate cele patru parti". Dupa ce lagarul a fost evacuat, un uragan devastator s-a napustit asupra insulei.

In anul 1951, arhiepiscopul Ioan este trimis in Europa, mai intai la Paris, apoi la Bruxelles.

In Europa Occidentala, Vladica acorda un interes constant nu numai diasporei ruse, pentru trudea neobosit, ca si la Shanghai, ci si populatiei locale. El primeste sub jurisdictia sa Bisericile Ortodoxe din Olanda si Franta. unicul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el. In ceea ce priveste America - aici activitatea sa de arhipastor s-a realizat cel mai deplin.

Vladica Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevaratei Ortodoxii in Lumea Noua.

In anul 1962, la cererea unor numerosi credinciosi, ce-l cunosteau de la Shangai, Vladica a fost invitat la San-Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxa din America.

La San-Francisco, Vladica Ioan a gasit comunitatea scindata si constructia marii catedrale in cinstea icoanei Maicii Domnului Bucuria tuturor scarbitilor oprita. Vladica Ioan s-a adresat credinciosilor cu rugamintea de a face donatii pentru continuarea lucrarilor. Acest apel a trezit un entuziasm neobijnuit in randul ortodocsilor americani. Pacea a fost restabilita si constructia catedralei dusa la bun sfarsit.

In 1963, cu blagoslovenia Vladicai a fost intemeiata Fratia preacuviosului Gheman din Alask, devenit ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California.

Arhiepiscopul Ioan Maximovici a ramas credincios pana la sfarsit caii ales de el, de a sluji cu devotament Biserica. Cei ce l-au cunoscut in ultimii ani ar fi putut evidentia, probabil, doua trasaturi principale ale caracterului sau. Inainte de toate - strictetea in tot ce se refera la Biserica si la Traditie.

Era un aparator al legii crestine.

Interzicea clerului sau sa participe la slujbele comune inter-crestine" din cauza canonicitatii indoielnice a unura dintre participanti Activitatea ecumenistilor crestini i se parea la fel de indoielnica.

Precum Parintii din vechime, care s-au vazut siliti sa acorde o atentie speciala ereziilor tradologice si hristologice, arhiepiscopul Ioan a opus o rezitenta statornica celor mai "actuale" erezii ale contemporanitatii - denaturarii dogmei ortodoxe despre Fecioara Maria in cadrul sofiologiei. Actualitatea scrierilor ereziologice ale Vladicai Ioan se aprofundeaza prin aceea ca actualele miscari "marianice" manifesta o afinitate spirituala evidenta cu religiozitatea paracrestina.

Cu toate acestea Vladica a ramas in memoria credinciosilor nu prin severenitatea sa, ci, dimpotriva, prin blandetea veselia si chiar prin ceea ce se numeste "nebunie intru Hristos"

Ultimii ani ai vietii arhiepicopului Ioan au fost amarati de atacurile si persecutiile adversarilor sai, carora le raspundea totdeauana fara a se plange sau a invinui pe cineva, cu un calm netulburat.

Implinise abia saptezeci de ani, cand a murit, insigurat, cum a si fost mereu de cand devenise arhiereu.

In 1966 dupa trecerea in vesnicie a arhiepiscopului Ioan, in presa au aparut numeroase materiale atestand sfintenia sa: tamaduiri miraculoase, exorcizarea demonilor, ascetismul riguros al vietii sale, privegherea in timpul noptii, aparitiile sale dupa moare, darul clarviziunii, pogorarea vizibila a flacarilor in timpul sfintei liturghii, prigoana feroce la care a fost supus si, in sfarsit, ceea ce nu toti au fost capabili sa pretuiasca (poate din cauza ca acest aspect al sfinteniei era practic incompatibil cu rangul de arhiepiscop) - nebunia lui pentru Hristos. Vladica isi oranduia viata intemeindu-se pe Legea lui Dumnezeu, fara sa se gandeasca cat de imprevizibile si chiar stranii pot aparea faptele sale celor ce se conduc dupa criterii pur omenesti. De obicei mergea pe jos, adesea descult, vizitand spitale, aziluri si ospicii. Slujea descult si in biserica. Vladica era cunoscut ca sfant nu numai printre crestinii ortodoci, ci si in randul credinciosilor de alte confesiuni. Asa, bunaoara in una din bisericile catolice din Paris, preotul incearca sa trezeasca interesul tinerilor fata de credinta prin urmatoarele cuvinte: "Afirmati ca in prezent nu se mai intampla minuni, nu mai exista sfinti...De ce sa va prezint dovezi teoretice, cand azi pe Parisului umbla un sfant - Sfantul Jean cel Descult"

In toate spitalele europene se stia despre acest arhiereu, care era in stare sa se roage toata noaptea pentru un muribund. Era cemat la capataiul bolnavului - fie el catolic, protestant, ortodox, evreu sau oricare altu - pentru ca atunci cand el se ruga, Domnul era milostiv.

Era cunoscut si venerat in intreaga lume. La Paris, dispecerul caii ferate retinea plecarea trenului pana la venirea "Arhiepiscopului rus".

Insemnatatea sfantului Ioan Maximovici pentru omenirea secolului al XX nu poate fi estimata. El a fost denumit de intreaga lume ortodoxa - facatorul de minuni al Shanghaiului, Europei Occidentale si Americii de Nord.

In epoca universalei secaturi duhovnicesti, a celor mai mari cataclisme sociale si a ratacirii mintilor, el a crezut de cuviinta sa traiasca asa cum au trait marii asceti ai Fivaidei si Palestinei, care exprimandu-ne prin cuvintele sfantului Siluan Athonitul, Iubindu-L pre Dumnezeu, L-au iubit pana la urma.